helianthus

[stefan1]

  Genul Helianthus
Face parte din familia Asteraceae, care cu cca 23.000 de specii grupate in peste 1.600 de genuri, este alaturi de familia Orhidaceae  pe locurile 1-2 ca numar de specii de plante cu flori.
Genul Helianthus cuprinde intre 52 si 67 de specii. Sunt originare din America si doar cateva sunt bine raspandite acum si in Europa.
O caracteristica a genului este ca inflorescentele se rotesc dupa soare, dar si alte genuri de plante au aceasta proprietate. Prefera locurile insorite si o clima mai calda, dar unele se extind pana in Canada.
Principalele specii de Helianthus aclimatizate in Europa:
•   Helianthus annuus L.,(floarea-soarelui)
•   Helianthus debilis Nutt.Sau floarea-soarelui de plaja. E de talie mai mica (0,9-1,2 m). Prefera clima mai calda. Rezista bine la seceta si la soluri saraturate. Poate avea si tinuta taratoare, acoperind 2m patrati de sol sau chiar mai mult. Fixeaza si dunele. E si o varietate italiana care ajunge la 1,5 m inaltime.
•   Helianthus decapetalus L. (adica zece petale, desi poate avea una-doua in plus sau minus). Specie de 0,8- 1,5 m inaltime, perena. Formeaz rizomi, din care anul urmator cresc noile plante.Ii place umezeala, creste pe langa ape, pana la 600m altitudine. Suporta si semiumbra si se intalneste si prin paduri rare sau la marginea lor. Infloreste de la mijlocul verii pana toamna devreme, cca 1-1,5 luni. Atrage multe insecte si in special albine. Formeaza seminte mici, de culoare inchisa, cautata de pasari. Ca toate speciile perene de Helianthus, poate fi invaziva. Cred ca poate fi interesanta pentru albine!!
•                           Helianthus pauciflorus Nutt. Se mai numeste floarea-soarelui rigida, datorita tulpinilor rogide si puternice. Inaltime 1-3 (5)m. Prefera locuri umede, pe marginea cursurilor de apa sau a canalelor. Urca pana la altitudini de 500 m. Nativa din sudul SUA pana in Canada nordica. E anuala, deci se inmulteste prin seminte semanate toamna sau primavara, dar cele semanate primavara rasar uneori numai anul viitor, ca au mare latenta. Planta e consumata cu placere de animale si de aceea nu se prea gaseste natural in zonele unde pasc animale. Intra in componenta mai multor 'compozitii florale'.
•   Helianthus petiolaris Nutt. Sau floarea –soarelui de preerie. Creste pana la 2 m. Ca si floarea-soarelui, este anuala. Face seminte mai mici dar comestibile si continand ulei.
•   Helianthus strumosus L., (numit si helianti) Creste pana la 2 m sau chiar mai mult. Se cultiva pentru rizomul asemanator bulbilor de topinambur, dar mai subtiri si alungiti, de culoare bej. Se consuma fiert, prajit sau copt. Se cultiva si pentru frumusetea florilor galbene, cu mijlocul mai inchis.
•   Helianthus tuberosus L., (topinamburul)
•   Helianthus x laetiflorus Pers.
•   Helianthus x multiflorus
  Dintre acestea, cele mai raspandite sunt Helianthus annuus L.,(floarea-soarelui) si Helianthus tuberosus L., (topinamburul).
  Ca utilizari, in afara de floerea-soarelui din care se extrage uleiul si topinamburul al carui tuberculi se pot consuma cum vom arata, in America, bastinasii mai foloseau in alimentatie si alte specii din genul Helianthus: - Helianthus strumosus, cu radacini fusiforme si flori galbene, nu prea mari. Indienii americani consuma radacinile acestei plante, de asemenea din ele se poate extrage amidon. Se folosea si cand se intarcau copiii.
-   Helianthus maximilianis. Creste in campiile Americii de Nord si tuberculii erau folositi ca hrana de indienii Sioux
-   H. giganteus: din semintele acestei specii, indieni Choctaw făceau o faina
Genul Helianthus este considerat cel mai predispus la hibridari dintre toate genurile din marea familie a Asteraceelor. De aceea si clasificarea exacta a unei plante apartinand acestui gen este dificila. Din acest gen, speciile din Europa cele mai susceptibile de hibridare spontana sunt: H. pauciflorus, H. tuberosus, H. annuus şi H. decapetalus.
Genul de plante cel mai apropiat de genul Helianthus este genul Rudbeckia. De fapt de-a lungul vremii multe specii din cele doua genuri au fost trecute din unul in altul. Uneori numai analize de microscop sau genetice pot clarifica genul de care apartine o astfel de specie.

[stefan1]

Helianthus giganteus
Se mai numeste si "swamp sunflower" adica floarea-soarelui de mlastina. Asta indica preferinta ei pentru locuri umede: mlastini, zone cu rogoz, malurile raurilor, paduri de lunca, liziera padurilor umede, santuri etc. De fapt specia se pare ca provine din statul Michigan, zona cu multe ape si lacuri (chiar numele statului, preluat prin franceza de la bastinasi, inseamna Marele Lac).
     Alte sinonime sau varietati:
= Helianthus alienus E.E. Watson
= Helianthus borealis E.E. Watson
= Helianthus giganteus L. ssp. alienus (E.E. Watson) R.W. Long
= Helianthus giganteus L. var. subtuberosus Britton
= Helianthus nuttallii Torr. & A. Gray var. subtuberosus (Britton) B. Boivin
= Helianthus subtuberosus (Britton) Britton
= Helianthus validus E.E. Watson
  Cateva caracteristici:
-   inaltimea 1-4 m este foarte mult influentata de cantitatea de apa, de calitatea solului si de plantele insotitoare.
-   radacina puternica. Formeaza si rizomi din care la anul ies plante noi. Se considera deci o specie perena ca si topinamburul, dar spre deosebire de floarea-soarelui, care e anuala
-   tulpina uzual de culoare rosu-violet, cu peri albi si adesea prevazuta uneori cu glande. In ultima treime se ramifica, facand mai multe inflorescente in varful fiecarei ramuri
-   frunze inguste, cu lungime de 7-20 cm si latime de 1,2-3,5 cm, dintate, prevazute cu perisori si glande
-   inflorescente emisferice cu 1-2,4 cm diametru, marginite de petale galbene. Florile centrale, bisexsuate, apar de culoare mai inchisa, deoarece anterele staminelor au culoare maro-negru
Observatii
E o specie extreme de variabila, de aceea dificil de identificat cu exactitate, deoarece de cele mai multe ori avem de a face cu exemplare hibridate. Are hibridari dese cu specia H. grosseserratus, rezultand Helianthus x luxurians, deosebit de giganteus prin faptul ca are tulpina verde, galbena sau rosu luminos (in loc de rosu-violet). Acesti hibrizi difera si de H. grosseserratus, pentru ca au perisori pe tulpina. Are multi hibrizi si cu H. diverticatus (H. ambiguus si H. divariserratus).
Tulpinile si frunzele pot cauza iritatii ale pielii la om. Plantele pot fi fatale pentru unele animale, desi in zonele de origine sunt specii de cervide (caprioare) care le consuma. Aceasta toxicitate poate fi un motiv sa fim mai precauti cu inmultirea ei, fiind o planta invaziva, care poate ajunge in ierburi si fan.
Inmultirea
Se poate face prin seminte, dar numai daca au stat refrigerate peste iarna. Se poate inmulti si prin butasi din tulpini, prin iunie, inainte de inflorire, cu unele precautii. Cel mai bine insa se inmultesc prin divizarea cuiburilor primavara devreme.
O varietate de H. giganteus numita "Octoberlicht"(lumina de octombrie), de 2-3 m inaltime, infloreste de la mijlocul lui septembrie la sfarsitul lui octombrie, se gaseste pe piata germana. Semintele se pot lua de la Gartnerei Simon.
Alta varietate e Sheila's Sunshine, inalta de 2,7 m, cu inflorire in sept.- oct. – nov.
  Dau un link cu poze ale H. giganteus: http://www.keiriosity.com/gallery/main.php?g2_view=dynamicalbum.UpdatesAlbum&g2_albumId=9570&g2_page=2
  Dau si harta de raspandire pe continentul Nord-American. Aceste harti ne dau indicii de zonele geografice unde se pot creste diferite specii.

[stefan1]

  Dau si poza de aproape a unei inflorescente de H. giganteus. Se observa florile mici cu 5 petale si staminele maronii (pot fi si negre).

[happy]

Despre potentialul melifer nu ai gasit nimic Stefan?

[stefan1]

  Din pacate vad ca partea ce intereseaza pe apicultori nu prea este tratata in referirile despre majoritatea speciilor de plante. Mai degraba se vorbeste despre fluturi sau viespi. Despre ea nu am gasit (inca), dar despre H. grosseserratus, foarte asemanatoare si cu care am si scris ca se incruciseaza frecvent, se mentioneaza ca atrage albinele.

[happy]

Asta asa este,stau albinele ciorchine pe flori!Nu stau ele asa de florile marului

[stefan1]

 
   Topinamburul
In romana se mai nmeste: ,,picioică", ,,măr-de-pământ", ,,morcov-porcesc", ,,nap porcesc", ,,pere-iernatice", ,,guli".
Denumiri in spaniola: tupinambo, topinambur, pataca, papa (sau "papa alcachofa") de Jerusalén, patata de Judea, marenquera, sau aguaturma. Alte denumiri: alcachofa, batata de caña, cotufa, flor de sol, gigantilla, girasol batateiro, papa de caña, patata de caña, pera de tierra, topi, topinamburo,  sau turma de tierra.1
Denumiri in germana: Topinambur, Erdapfel (mere de pamant), Erdbirne (pere de pamant). In Südbaden se numeste Ross-Erdäpfel (Ross=cal; caci cu tuberculii lui se hraneau caii). Alte denumiri: Jerusalem-Artischocke, Borbel, Erdartischocke, Erdschocke, Erdsonnenblume (floarea-soarelui de pamant), Erdtrüffel, Ewigkeitskartoffel cartofii vesniciei), Indianerknolle (tuberculii indienilor), Kleine Sonnenblume (floarea-soarelui mica), Knollensonnenblume, Rosskartoffel (cartoful calului), Schnapskartoffel (cartof de bautura), Süßkartoffel cartof dulce) sau Zuckerkartoffel cartof de zahar).[2
In franceza se mai numeste: truffe du Canada, poire de terre sau soleil vivace. Poire de terre (pere de pamant), la fel denumit si de austrieci (Grundbirne, de unde vine si denumirea ardeleneasca de 'crumpene'). Poire de terre este o denumire imprumutata de la o alta specie cu rizomi din America de Sud (Smallanthus sonchifolius) mult asemanatoare cu topinamburul. Si rizomii acesteia sunt consumati de localnicii din zona Ecuador, Columbia, Bolivia dar si din Peru (e o planta care creste si pe platouri inalte), dar in Europa nu a reusit sa se impuna, nefiind pe gustul europenilor.
Topinamburul este un nume dat dintr-o eroare, de francezi. Specia a fost facuta cunoscuta de deportati francezi in Canada, care au supravietuit unei perioade de foamete, consumand acesti tuberculi. Initial au fost numiti trufe de Canada. Prin 1612 a facut valva in Franta un grup de indieni dintr-un trib brazilian, adusi anume pentru a fi vazuti. Tribul lor se numea Tupinambas sau Topinamboux in franceza. Plantei i s-a atribuit acest nume, desi nu avea nici o legatura cu acest trib.
Si denumirea din lumea anglosaxsona, Jerusalem artichoke, are o istorie interesanta. Planta, adusa prima data in Franta prin 1607, a devenit repede faimoasa si a ajuns si la gradinile Vaticanului. Gradinarul acestuia a numit-o "girasole-artichoke"." Girasole" = "se roteste dupa soare", omologul francezului "turnesol" care denumeste specia "floarea-soarelui". "Artichoke" = "anghinare". Deci planta a fost denumita "floarea-soarelui- anghinare", pentru gustul tuberculilor care seamana cu al anghinarei. Cu timpul, in lumea engleza, cuvantul "girasole" s-a transformat in "gerusalem", dand denumirea engleza de "Jerusalem artichoke". (Nu stiu daca stiti, in italiana "anghinare" se spune "carciofo" – provenind din arabul "al-kharshûf" si de aici vine cuvantul "cartof" in romana.

[stefan1]

  Heliantus tuberosus a avut perioada sa de glorie in Europa si mai ales in Franta, prin sec XVII, dupa care a fost inlocuit treptat de catre cartof. Se cultiva pentru tuberculii lui, care spre deosebire de cartof nu contin amidon ci mai degraba carbohidrati intr-o forma care permite metabolizarea spre zahar. Se consuma fie cruzi, eventual in salate, dar si fierti sau prajiti, avand un gust si putin de nuca. Una din substantele continute este inulina, gasita si in multe alte plante, cum ar fi anghinarea sau pastarnacul. Inulina este un polizaharid de formula lunga, avand la baza fructoza. Aceasta inulina nu poate fi metabolizata decat in intestinal gros, sub actiunea florei intestinale. Stimuleaza dezvoltarea florei intestinale, in special a partii benefice a acestei flore, favorizand buna digestie, extragerea vitaminelor din hrana, imbunatatirea tranzitului intestinal.Poate fi folosit si de diabetici.
Tuberculii pot fi recoltati de prin septembrie, dar din ce stau mai mult in pamant isi inbunatatesc gustul. Tuberculii rezista la geruri pana la -30 grade, dar scosi din pamant nu rezista la frig mai mare de -5 grade. Un defect major este ca au o coaja subtire si odata scosi din pamant se dezhidrateaza in timp scurt, nu pot fi pastrati mai mult de 5-6 saptamani. Solutia este de a recolta tuberculii doar inainte de utilizare, deci si in timpul iernii, ceea ce creeaza complicatii. Ca sa nu inghete pamantul, suprafetele cu topinambur se acopereau cu frunze de copaci sau cu paie. Da cand au aparup pungile de plastic, tuberculii se pot pastra mult timp in pungi de plastic etanse, in refrigerator.
  Si in perioada celui de-Al II-lea Razboi Mondial, topinamburul a fost utilizat mai intens in hrana oamenilor si a animalelor in Occident si in special in Germania. Pentru ca era un aliment care – spre deosebire de cartof – nu era supus politicii de rechizitii, oamenii au inceput sa cultive mai mult topinambur, consumat mai mult sau mai putin prelucrat termic, dar a lasat amintiri nu prea placute in bucataria din acea perioada. Mai incolo o sa mai vorbim si de alte utilizari ale topinamburului.
   O poza cu un 'cuib de topinambur:

[stefan1]

Helianthus giganteus
  - o planta, pacat ca pozitia de filmare nu a fost optima. Am numarat vreo 80 de flori inflorite si mai sunt si muguri. Alta planta are peste 100 de flori!
  - o ramurica

[stefan1]

  Helianthus giganteus
  Din pacate frunzele sunt afectate de o boala foliara. Vezi pozele de mai jos:

[stefan1]

  Este primul an cand am H. giganteus, datorita D-lui Happy. Nu stiu daca seceta sau acea boala foliara este de vina, dar la mine floarea este putin vizitata de albine iar polen nu am vazut deloc sa dea.
  Sunt o seama de insecte care o viziteaza, in special cea din imaginile de mai jos, care seamana cu o albina, dar nu are ac nici perisori pe picioare pentru colectarea polenului, nici antene, doar un fel de corn scurt in frunte. Are o trompa lunga si suge nectarul de pe flori. Poate vin cu amanunte.

[stefan1]

  Uite si o albina pe flori. Si alte isecte sunt atrase si paianjeni. Pe una din pozele precedente se vede si un paianjen si mai arat unul mai jos. In a treia poza este un Lupul albinelor, transand o albina, dar poza e tare neclara, ca focalizarea nu s-a facut pe acea portiune a tulpinii.

[stefan1]

  Asa arata pamantul in stupina. A disparut orice fir de iarba. Poate si seceta foarte mare este cauza din care Helianthus nu produce polen si nectar si nu atrage albinele (desi a fost o ploicica acum cateva zile).

[happy]

Sa stii Stefan ca si eu am observat ca helianthusul nu prea este vizitat de albine fata de anul trecut,se poate ca seceta sa fi afectat aceasta planta.In schimb albinele sunt ciucure pe florile de aster,am cam 10 tufe de diferite culori(mov,mov deschis,roz,alb)

[stefan1]

  Am vorbit despre acea falsa albina de pe florile de helianthus.
  Se numeste Eristalis tenax. E un exemplu tipic de mimetism din lumea animala. Adica aceasta insecta inofensiva, a adoptat o infatisare foarte apropiata de a unei albine, pentru a se proteja astfel de pradatori. De fapt se si numeste in engleza Drone fly (zborul trantorului) iar in spaniola  Mosca abeja (musca albina).
  E foarte interesant si ciclul ei de viata. Amintesc doar ca in stadiul de larva aceasta specie se dezvolta in zone cu dejectii animale sau chiar umane sau in ape statatoare murdare. Larvele se hranesc cu substantele organice in descompunere din apa. Se gasesc chiar in instalatiile de epurare a apei si prin filtrarea apei au chiar un rol de curatire. Sunt acei viermi cu coada (in engleza chiar se numeste 'viermele coada de sobolan'). Aceasta coada este un tub telescopic, uneori lung pana la 10 cm, pe care larva il tine cu varful in afara apei si prin el respira. Inainte de impupare larvele ies din apa si cauta un loc mai uscat. Adultii stau pe flori si se hranesc cu nectar si polen. Anumite specii de plante , in special familia Asteraceae sunt plantele lor preferate. Iar interesant, le atrage galbenul din flori si nici o alta culoare. S-au facut experiente cu lumina de diferite culori si doar la culoarea galbena aceste insecte au intins trompa pentru hranire. Sau si semnalat cazuri de plante care la randul lor inseala aceasta specie, bazandu-se pe atractia ei pentru galben. Acele plante au niste stamine galbene false, sterile, care atag Eristalis, fara a le da nimic. Adevaratele stamine sunt albe si mai putin spectaculoase si sunt neglijate de aceasta insecta, care totusi raspandeste polenul care i se lipeste de corp in timp ce ele cerceteaza falsele stamine.
  Aceasta insecta are insa si parti negative. Poate produce miaza intestinala.
  Miazele sunt o grupa de afectiuni date de infastatiile cu larvele unor insecte. Acestea pot fi de regula afectiuni cutanate sau subcutanate ca de ex furuncule, dar se pot parazita si cavitati ca gura, nasul, urechile, chiar anusul si vaginul, dar acestea sunt produse de alte specii de insecta in special din Africa sau Americi. Dar sunt si la noi si alte miaze, cum ar fi miaza dermala migratorie, produsa de taunul calului. Ouale acestui taun ajung de pe blana calului pe pielea calaretului pe care o penetreaza si apoi migreaza cutanat, producand mancarimi si iritatii. Miaza intestinala produsa de Eristalis tenax se produce prin ingerarea in general prin alimente a oualor sau larvelor acestei insecte. Aceste larve se matureaza in intestin, producand enterite. Mustele pot fi un vector de infestare daca circula pe gunoi si fecale si ajung pe alimente.
  Uite si niste poze ale Eristalis tenax si ale larvei acesteia.
  A doua poza este a unei specii foarte asemanatoare (Eristalis pertinax). I se observa acel rudiment de antena in frunte si picioarele care la aceasta specie sunt de culoare mai deschisa.