putin de prin Ardeal

[cristian87]

Holocaustul evreilor transilvăneni
Din nordul Transilvaniei, sub administrație maghiară, au fost trimiși spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941.
În dimineața zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureș, Satu Mare și Baia Mare au fost concentrați în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistrița și Oradea au fost izolați prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toți evreii erau concentrați. Germania l-a însărcinat pe Edmund Veesenmayer să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiți în spații neamenajate, fără facilități sanitare, autoritățile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închiși
,,Eu am trecut la începutul lui aprilie [1944] prin Munkács, să supraveghez ghetoizarea. S-a prezentat la mine comandantul jandarmeriei din Sighetul Marmației și mi-a spus că nu este în stare să efectueze [...] ghetoizarea în Sighetul Marmației, din lipsa clădirilor corespunzătoare, a instalațiilor sanitare. Trebuie să-și abandoneze activitatea sau să i se ia «surplusul de oameni» și să fie duși în vestul Ungariei sau chiar în Germania...
Cum am sosit la Budapesta, m-am îndreptat spre Eichmann și i-am atras atenția: Baky îl va chema în curând la telefon și îi va cere să decidă. La prânz, între orele 2 și trei, ne-am întâlnit în cabinetul lui Baky [...] Secretarul de stat Baky i-a povestit lui Eichmann care este situația în Maramureș, apoi a spus:
" Te întreb deci, dragă Adolf, să abandonez ghetoizarea sau ești dispus să-i preiei de la noi pe evrei?"
— Mein lieber Laci' (Dragul meu Laci), cu aprobarea pe care mi-a remis-o forul meu superior, pot să-ți declar imediat, acum, că suntem gata să vă preluăm toți evreii.
Discuția n-a durat nici 15 minute."
—SS-Hauptsturmführer Dieter Wisliceny, mărturie din 1946

Trenurile cu deportați din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa (Cașovia) în 1944: date, originea transporturilor și numărul de deportați.

    * 16 mai Sighetu Marmației 3.007
    * 17 mai Ökörmező (azi Ucraina) 3.052
    * 18 mai Sighetu Marmației 3.248
    * 19 mai Vișeu de Sus 3.032
    * 19 mai Satu Mare 3.006
    * 20 mai Sighetu Marmației 3.104
    * 21 mai Vișeu de Sus 3.013
    * 22 mai Sighetu Marmației 3.490
    * 22 mai Satu Mare 3.300
    * 23 mai Vișeu de Sus 3.023
    * 23 mai Oradea 3.110
    * 25 mai Oradea 3.148
    * 25 mai Cluj 3.130
    * 25 mai Aknaszlatina (azi Ucraina) 3.317
    * 25 mai Vișeu de Sus 3.006
    * 26 mai Satu Mare 3.336
    * 27 mai Târgu Mureș 3.183
    * 28 mai Dej 3.150
    * 28 mai Oradea 3.227
    * 29 mai Cluj 3.417
    * 29 mai Satu Mare 3.306
    * 29 mai Oradea 3.166
    * 30 mai Târgu Mureș 3.203

   

    * 30 mai Oradea 3.187
    * 30 mai Satu Mare 3.300
    * 31 mai Cluj 3.270
    * 31 mai Baia Mare 3.073
    * 31 mai Șimleu Silvaniei 3.106
    * 1 iunie Oradea 3.059
    * 1 iunie Satu Mare 2.615
    * 2 iunie Bistrița 3.106
    * 2 iunie Cluj 3.100
    * 3 iunie Oradea 2.972
    * 3 iunie Șimleu Silvaniei 3.161
    * 4 iunie Reghin 3.149
    * 5 iunie Oradea 2.527
    * 5 iunie Baia Mare 2.844
    * 6 iunie Dej 3.160
    * 6 iunie Bistrița 2.875
    * 6 iunie Șimleu Silvaniei 1.584
    * 8 iunie Dej 1.364
    * 8 iunie Cluj 1.784
    * 8 iunie Târgu Mureș 1.163
    * 9 iunie Cluj 1.447
    * 27 iunie Oradea 2.819

Datele au fost strânse de comandantul gării din Cașovia, Miklós Gaskó ("Halálvonatok" Menóra, Toronto, 1984, pp. 4-1

[albine]

Raspuns pentru moderatorul -pharaonu75 Ceausescu a daramat biserici Romanesti dar a murit impuscat in ziua de craciun.

[albine]

ARHIVA - diverse

[cristian87]

ORIGINEA MOŢILOR
      dupa  Ioan Rusu Abrudeanu
            Care este originea Moţilor?
            Moţii sau Ţopii sunt urmaşii direcţi ai Dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupărei Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal.
            Numirea de Moţi vine dela chica antică, moţul de păr, pe care îl purtau bărbaţii şi care era un obiceiu dac, uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în ţara Moţilor. Personal am văzut în copilăria mea, acum 50 de ani, încă destui Moţi bătrâni cu părul adunat în chică, de obiceiu în partea dreaptă a capului, lângă ureche.
            Dealtfel şi denumirea de Ţopi derivă dela cuvântul german Zopf, care pe româneşte însemnează chică şi cum funcţionarii nemţi de pe vremuri, cari dispreţuiau pe Moţi, îi numeau Zopfiger Walach (Valach cu chică), s-a perpetuat astfel porecla de Ţop.
            Mai de mult Moţii purtau peste tot numele de Ţopi după teritoriul pe care îl locuiau - dintre Murăş şi muntele Bihariei - şi care se numea Terra Tzopus. În fruntea acestui teritoriu, adică ţinutul Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, se afla un voevod român, care numai pe la începutul veacului XV şi-a pierdut neatârnarea faţă de regii Ungariei. Ultimul voevod amintit de istorie a fost Iacob.
            Voevodul Ţopilor îşi avea reşedinta în Abrud, unde şi azi se află o biserică veche din timpurile acelea, acum proprietate a papistaşilor. Însăşi clădirea şi stilul acestei biserici dovedesc vechimea ei, căci zidurile cuprind multe pietre vechi cu figuri din timpul Romanilor, iar pictura din lăuntru cu sfinţi româneşti şi scriere slavonă confirmă că a fost pe vremuri biserică românească. Este văruita cu alb, însă sub stratul alb se pot distinge şi azi cei 12 apostoli în jurul altarului, sub a căror figuri merge de jur împrejur un brâu tricolor. Cu ocazia diferitelor reparaţiuni ale acestei biserici, catolicii au încercat să şteargă cu totul figurile sfinţilor româneşti, dar n-au reuşit pe deaîntregul şi atunci s-au mulţumit s-a spoiască din nou cu var.
            Denumirea de Ţopi o întâlnim şi în descrierea Ardealului, făcută de împăratul bizantin Constantin Porfirogenitul (anul 912-959), care în veacul X le zicea Tzopon.
            Este cu desăvârşire fals că denumirea de Ţop ar fi o formă onomatopeică, slavă sau ungurească, provenită din faptul ca Moţul, neştiind să danseze, ţopăe "ca un urs", sau că aceşti locuitori fiind înfundaţi cu casele lor resfirate pe văi şi în munţi, sunt consideraţi de cei dela şes drept "grosolani" şi "neciopliţi".
            Tot aşa de puţin fondată este şi opinia d-lui profesor Ovidiu Densusianu, că Moţii ar fi de origină alană, deoarece Alanii au năvălit în Ardeal prin veacul al 5-lea şi n-au lăsat nici o urmă evidentă în presupuşii lor continuatori de azi.
            Fostul meu profesor dela liceul român din Braşov, dr. Vasile Glodariu, susţinea cum că Moţii ar fi de origină celtică. Reposatul profesor îşi întemeia această convingere pe simpla denumirea satului Albac (în care s-a născut Horia), care ar fi cuvânt celtic, căci o localitate cu o denumire identică se găseşte şi în Scoţia, ai cărei locuitori ar fi, după unii istorici, rămăşiţe de ale vechilor celţi.
            Această teorie este împărtăşită de altfel şi de d. I. Guiart, distinsul profesor francez dela universitatea din Cluj, care afirmă că originea Francezilor şi Românilor este una şi aceiaşi, adică celto-galică, putând fi consideraţi şi unii şi alţii drept Celţi romanizaţi.
            Învăţatul şi regretatul profesor Vasile Pârvan confirma şi dânsul această teorie când scrie în ultima sa operă Getica că: "în momentul când Romanii luau definitiv la Dunăre rolul civilizator al Celţilor, supunându-I şi pe aceştia, din Gallia şi până la gurile Dunării, formelor de viaţă romane, Dacia era perfect pregătită să devie şi ea romană. Romanizarea Daciei se anunţase dealtfel antropo-geografic încă dela anul 1000 înainte de Christos, când cultura villanoviană îmbrăţişa şi întreg masivul carpatic. Celţii au mijlocit însă apoi şi elementele materiale ale culturei greco-italice, iar Romanii au tras concluziile atât etnografice cât şi spirituale".
            Pentru regiunea Moţilor par a fi surprinzătoare până la un punct numai unele apariţiuni în nomenclatura toponimică curentă de sate, ca Certege, Gârda, Poieni, Ponorel, Sohodol, Vidra etc., toate cuvinte de origină slavă. Dar din nomenclatura toponimică nu se pot trage totdeauna concluziuni definitive şi indiscutabile, fiindcă denumiri de sate şi văi cu cuvinte de origină slavă există pe tot întinsul ţinuturilor locuite de Români, nu numai în ţara Moţilor - şi apoi nu este nimic de mirat în această privinţă câtă vreme se cunoaşte marea influenţă, pe care a jucat-o, prin biserică, limba slavă veche în formarea limbei noastre. O altă explicaţie a acestui fenomen se poate găsi şi în faptul că regii Ungariei, printre cari Geza II, prin secolul XII, au adus în munţii Abrudului colonişti şi din nordul Ungariei şi anume din comitatul Zips (Ceho-Slovacia de azi). Descendenţi ai acestora există şi azi, mai ales în comuna Bucium, cu numele de familie Ţipţer, Fister, Cainap, Cladnic, Seica, toţi însă complect românizaţi de sute de ani.
           Dar în afară de aceasta, cititorul nu trebue să scape din vedere că administraţia romană din Dacia, pentru colonizarea ţinutului aurifer şi pentru intensificarea producţiunii în minele de aur din munţii Abrudului, a adus şi elemente barbare din diferite părţi şi lucrători speciali de pe malurile orientale ale Dalmaţiei, cum dovedesc tablele cerate. Descoperite de un secol şi mai bine în munţii Abrudului, la Roşia Montană, şi cari constitue cele mai preţioase monumente istorice şi de un imens interes naţional pentru noi.
            În sprijinul acestei teze avem următoarea serioasă afirmaţiune a neobositului folclorist d. profesor Tache Papahagi, care în interesantul său studiu, intitulat "Cercetări în Munţii Apuseni", spune la pagina 42 că: "raportând această frântură etnică daco-romană, adică Moţii, la întregul românism, prima şi cea mai importantă constatare, pe care o putem face, este că atât psichologiceşte, dar mai ales din punctul de vedere al fizicului şi al geografiei umane în general, Moţul reprezintă o entitate aparte, caracteristică şi care nu prezintă asemănare frapantă cu nici o altă ramură românească decât numai cu Istro-Românii. Chiar din prima călătorie făcută în Munţii Apuseni, tipul Moţului mi-a reamintit pe cel al Istro-Românilor, pe cari i-am vizitat în 1919. La această asemănare vine să coroboreze şi laturea linguistică şi anume rotacismul".
            Într-adevăr, singurele populaţii de origine romană cu această particularitate linguistică a rotacismului, care consistă între multe alte schimbări şi reguli fonetice în înlocuirea consonantei n prin r, sunt Moţii şi Românii istrieni de pe coasta Dalmaţiei, dintre Fiume şi gara Sf. Peter (câteva sate dela poalele muntelui Magiore). Această particularitate linguistică se întâlneşte, la Moţi, numai în comunele situate pe văile Râului mare şi Râului mic (sau Arieşul mare şi Arieşul mic), din sus de Câmpeni.
            Iată câteva strofe de cântece populare în rotacism, culese de mult regretaţii Teofil Frâncu şi George Candrea, ambii fii aleşi din sânul Moţilor şi autorii studiului "Rotacismul la Moţi şi la Istrieni" şi al volumului "Românii din Muntii Apuseni".

           Cire-şi teme muerea,
           Facă gard pelângă ea;
           Facă-şi gard de rude nouă,
           Puie smerii în el şi plouă.
           De şi-o teme de veciri,
           Facă-şi gardul şi de spiri!

           
           Bătrânit-am, bătrânit
           Pe marginea sâlhelor,
           Ţirând calea mândrelor.
           Care mândră nu virea,
           Birişor mă-nbătrânea.
           Dar zău care că virea,
           Birişor mă-ntinerea.

           
           Pomişor cu poame bure,
           Du-te la mândra şi-I spure,
           Să nu se gate aşa bire
           Că eu ma topesc cu zile;
           Ce-o iubit sufletul meu
           Pâră mor îmi pare rău,
           Ce-o iubit irima mea
           Pâră mor nu por uita.


            Această asemănare frapantă între graiul Moţilor şi al puţinilor Români ce mai trăesc în Istria, dovedeşte că la resturile de populaţie daco-romană s-au adăugat în cursul vremei şi elemente nord-ilirice, dinspre coasta adriatică, care vor fi venit fie în calitate de coloni, fie pentru lucrarea minelor de aur, acest preţios metal, care din timpurile cele mai vechi a zgândărit lacomia lumei.

[Kov iulian]

Raspuns pentru moderatorul -pharaonu75 Ceausescu a daramat biserici Romanesti dar a murit impuscat in ziua de craciun.

Si asta ar trebui sa fie rusinos pt el , ateu fiind? ca murea de craciun sau in alta zi lui ii era tot una,nu cumva e pt noi o rusine? Ca ne-am ucis Conducatorul in zii sfinta.

[Calin Catalin]

Pestera Ursilor:
http://www.google.ro/search?q=pestera+ursilor&hl=ro&prmd=ivns&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=8p2TTbOKNYfxsgavhOG-CA&ved=0CBkQsAQ&biw=1024&bih=641

[cristian87]

EPOCA NĂVĂLIRILOR BARBARE PÂNĂ LA INVAZIA UNGURILOR ŞI STABILIREA ACESTORA ÎN DACIA TRAIANĂ

            Zămislirea naţionalităţii române este strâns legată cu cucerirea Daciei de către marele împărat Traian. Întreaga noastră fiinţă de azi este nedespărţită de această cucerire, iar cultura şi civilizaţia noastră, la fel cu originea noastră, datează din perioada vieţei romane implantată în Dacia, unde s-a altoit şi s-a împletit pe viţa cea plină de rezistenţă şi vânjoasă a rasei tracice, adică a Dacilor, cari stăpâniau ţinuturile dela poalele Carpaţilor. Aşa se leagă începutul istoriei poporului nostru cu zilele, în care trăim.
            Odată cu retragerea în dreapta Dunării a legiunilor romane din Dacia Traiana, adică a armatei, de către împăratul Aurelian, la anul 271 d. Christos, începe pentru populaţia daco-romană o epocă cu totul nouă a istoriei ei, caracterizată de savantul nostru istoric Alex. Xenopol prin trei împrejurări însemnate şi anume:
1.    Cei mai mulţi din locuitorii rămaşi în Dacia Traiană, speriaţi de violenţele şi pustiirile năvălitorilor barbari, caută adăpost în contra lor prin munţii şi pădurile, de cari Dacia era plină.
2.    Felul cel nou de viaţă, adus prin strămutarea poporului dela câmpie la munte, schimbă şi condiţiile traiului său, reîntorcându-l îndărăt dela viaţa agricolă la una ca şi nomadă. Cu toate că Daco-Romanii n-au părăsit niciodată cu totul îndeletnicirile vieţei aşezate, totuşi petrecerea lor în munţi împingându-i mai ales la păstorie, ei umblau necontenit pe toată întinderea lor, veniau în contact unii cu alţii din punctele cele mai îndepărtate şi astfel unificând felul lor de a fi, au pregătit acea unitate surprinzătoare a neamului românesc dela nordul Dunării.
3.    În acest răstimp de aproape o mie de ani, poporul Daco-Romanilor intră în atingere cu deosebite neamuri barbare, care au lăsat urme în graiul şi obiceiurile lor, determinând forma lui de organizare şi ajungând chiar a-i domina mintea prin limbă şi religie.
            În ce priveşte religia şi în general creştinismul trebue să accentuăm că creştinismul nu s-a introdus la Români la o dată fixă, ci printr-o infiltraţie lentă, începând din veacul I până-n veacul al VII-lea. În veacul al II-lea şi al III-lea era răspândit sporadic în Dacia. În timpul stăpânirii Goţilor, Hunilor şi Gepizilor legăturile cu nordul Dunării nu sunt rupte. Din sudul Dunării vin negustori, misionari şi captivi, cari răspândesc religia creştina în Dacia. În veacul al IV-lea, când creştinismul devine religie de stat, centrele episcopale dela Dunare ajung la mare înflorire. Niceta de Remesiana predica credinţa creştina la Daco-Romanii de pe ambele maluri ale Dunării, la sfârşitul veacului al IV-lea şi începutul celui al V-lea. Apostolul naţional al Românilor e un românizator prin creştinism şi un reînnoitor al tradiţiilor italice la Dunărea de jos. Religia creştină e îmbrăţişată de partea cea mai mare a populaţiei. Dar apostolatul lui Niceta nu cuprinde întreg poporul. Părţile nordice ale Ardealului nu sunt atinse de acest puternic curent creştin. Încreştinarea strămoşilor noştri se continuă până în veacul al VII-lea, când Slavii se aşează în sudul Dunării şi turbură continuitatea elementului românesc. Procesul de răspândire al creştinismului la Români merge paralel cu procesul de formaţiune. Când poporul român apare în zorii istoriei ca popor format, el apare ca popor creştin.
            Naţionalitatea română, a cărei bază fusese pusă prin contopirea Romanilor cu baştinaşii din Dacia, iese formată pe deplin tocmai din epoca năvălirilor barabre, ca un sâmbure vechiu într-un arbore puternic, cu ramuri întinse, coroana bogată şi rădăcini adânci. Acest arbore trebuia curăţit şi îngrijit şi curăţirea, întreprinsă de mult, a fost dusă tot mai spre desăvârşire de epoca regenerării, care azi putem spune că este ca şi încheiată, întruniţi fiind toţi Românii într-un stat mare şi puternic: România mare de azi.
            Perioada năvălirilor barbare cuprinde una din fazele cele mai însemnate ale istoriei noastre, aceea în care, în cursul a o mie de ani, - timpul dela părăsirea Daciei şi până la întemeierea principatelor Munteniei şi Moldovei s-au alipit multe elemente noui la naţionalitatea română.
            Dacia, în prima perioadă a migraţiunei popoarelor (dela anul 270-860 d. Chr.), a fost cutreerată întâiu de Goţi, apoi de Huni şi de Gepizi. Cei dintâi nu-şi părăsesc aşezările lor de pe ţărmurii Mării Negre (Basarabia de azi), până când nu sunt înspăimântaţi de Huni şi trec cu grămada în partea orientală a împărăţiei romane.
            În răstimpul de peste 100 de ani, ce se strecoară dela părăsirea Daciei până la venirea Hunilor (270-375), Dacia reintrase în stăpânirea Sarmaţilor, cari se stabiliseră mai ales în Muntenia.
            Pe timpul împăratului bizantin Constantin cel Mare (325-337), Goţii atacă din nou imperiul roman şi provoacă pe Constantin a face o expediţie în contra lor. El trece Dunărea pe un pod de piatră, acela ale cărui urme se văd şi astăzi încă la Celeiu, între gurile Jiului şi ale Oltului. Goţii sunt bătuţi de Constantin în Muntenia, care pe atunci purta numele de ţara Sarmaţilor. Împăratul Valente al Bizanţului (364-378) face şi el o expediţie în contra Goţilor, pe cari îi bate în Basarabia de sud, după ce a trecut pe un pod de plute construit la Noviodunum (Isaccea de azi).
            Alungaţi în urmă de Huni, Goţii trec Dunărea în imperiul de răsărit (bizantin) cu învoirea împăratului Valente, căruia i-au făgăduit că vor rămâne liniştiţi, ceea ce nu s-a întâmplat, căci revoltându-se, Goţii bat pe împăratul Valente, îl omoară la Adrianopol, apoi pradă şi pustiesc un lung şir de ani Peninsula Balcanică până când trec în Italia şi apoi în Spania, unde Oceanul Atlantic pune un sfârşit vieţii lor rătăcitoare.
            Goţii nu au lăsat nici o urma în limba românească, ceea ce constitue încă o dovadă serioasă că Daco-Romanii nu au părăsit niciodată vechia lor patrie, Dacia lui Traian.
            Singurul lucru rămas după urmele Goţilor ar fi, după unii istorici, tezaurul de aur păstrat azi în muzeul statului din Bucureşti şi cunoscut sub numele de Tezaurul dela Pietroasa sau Cloşca cu puii de aur, tezaur pierdut de Goţi la Pietroasa, în judeţul Buzău, în goana lor din faţa trupelor împăratului Valente.
            Pe urmele Goţilor nemilostivi au venit în Dacia Hunii, ca nişte tigri însetaţi de sânge. Poporul Hunilor, care era de rasă mongolică, spre deosebire de Goţi, cari erau Arieni, a băgat spaima şi groaza în toate popoarele peste cari au trecut.
            Scriitorul Ammianus Marcellinus face următorul portret fizic, moral şi intelectual al acestui cumplit neam de oameni:


            Hunii întrec în cruzime şi barbarie tot ce şi-ar putea cineva închipui mai barbar şi mai sălbatic. Corpul lor grămădit, cu membrele superioare foarte mari şi capul peste măsură de gros, le dă o înfăţişare monstruoasă. Se nutresc fără a întrebuinţa nici o pregătire, nici foc, mâncând rădăcini de plante sălbatice şi carne muiată între coapsele lor şi spatele cailor. Niciodată nu mânuesc plugul. Ei nu locuesc în case, nici în colibe, căci orice înconjurare a unui zid le pare un mormânt şi ei nu se cred în siguranţă sub un acoperiş. Totdeauna rătăcind, schimbând vecinic locuinţele lor, ei sunt deprinşi din copilărie cu toate suferinţele: frigul, foamea şi setea. Turmele de animale îi urmează în rătăcirile lor, târând carele în care este închisă familia lor. Acolo torc femeile şi cos hainele bărbaţilor, acolo dau naştere copiilor şi îi cresc până ajung mari. Întrebaţi pe aceşti oameni de unde vin, unde au fost zămisliţi, unde au fost născuţi, ei nu vor şti să răspundă. Trăesc necontenit pe caii lor cei mici şi urâţi, însă iuţi şi neobosiţi. Călări ca bărbaţii sau stând pe o parte după chipul femeilor, îşi ţin pe cai adunările lor, cumpără şi vând, beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm înclinaţi pe gâtul animalelor. Hunii sunt nestatornici, fără credinţă, mişcători după toate vânturile, cu totul răpiţi de furia momentului. Ei ştiu tot atât de puţin, ca şi animalele, ce este cuviincios şi necuviincios. Limba lor este întunecată, încurcată şi plină de metafore. Cât despre religie, ei par a nu avea nici una, sau cel puţin nu practică nici un cult. Patima lor precumpănitoare este cea a aurului.

            Hunii au venit din stepele Rusiei de astăzi către apusul Europei. Lovindu-se de stavila Carpaţilor Moldovei, ei au înconjurat aceşti munţi pela nord şi pela sud, prin pasul Turnului Roşu, către inima Daciei, în care s-au răspândit prin văile Mureşului şi Someşului. Că Hunii s-au aşezat mai ales în centrul Europei, în câmpia panonică, dintre Tisa şi Dunăre şi de-a dreapta Dunării, se dovedeşte prin împrejurarea că scaunul imperiului lui Attila, regele lor, se găsea aici. Se pare că acest popor barbar nu a ocupat în mod constant Dacia, dar prin spaima produsă în locuitorii Daciei, el i-a impins pe aceştia tot mai mult către adăposturile fireşti şi apropiate ale pădurilor din masivul Carpaţilor. Furia Hunilor în contra oraşelor, în care se aflau bogăţii, a rămas proverbială până azi. Ei dărâmau tot şi dădeau foc, aşa că locuitorii îşi luau lumea în cap, fugind în toate părţile.
            Moartea lui Attila fu semnul pieirei imperiului întemeiat de el cu atâta repeziciune: O luptă sângeroasă isbucni între numeroşii săi copii, iar pe de altă parte popoarele germane, mai ales Gepizii şi Ostrogoţii, bătând pe Elac, fiul mai mare al lui Attila, pe malurile Dravei, îşi împărţiră ţinuturile apusene din imperiul Hunilor.
            Gepizii, scuturând jugul Hunilor, îşi întind stăpânirea în câmpia Tisei, la apusul munţilor ce despart Transilvania de Ungaria de până mai ieri, ocupând Banatul, munţii metaliferi ai Abrudului, Bihorului şi Vlădesei. Scriitorul Iordanes afirma, în repetate rânduri, că Gepizii ar fi avut în stăpânire Dacia lui Traian şi că au venit în atingere cu Românii. Poporul Gepizilor a fost nimicit în cele din urmă de către Longobarzi şi Avari.
            În sânul poporului român n-a rămas vreo urmă nici dela Gepizi, deoarece poporul daco-roman se retrăsese, în mare parte, încă dela năvălirea Goţilor şi a Hunilor, în munţii şi pădurile Daciei, pentru a putea fi însă totdeauna aproape de casa şi de ogorul lor. Căci nu trebue să uităm că de îndată ce barbarii dispăreau, populaţia băştinaşă daco-romană se întorcea iar la locuinţele ei prădate şi pustiite, uneori nimicite total, plângea pe ruinele găsite şi apoi se apuca să ridice din cenuşă dărâmăturile, să-şi refacă avutul, când deodată iarăşi răsuna alarma, iarăşi veniau barbarii şi locuitorii Daciei erau din nou siliţi să se refugieze prin văgăunile munţilor şi prin desişul pădurilor.
            Ca dovadă că lucrurile se petreceau într-adevăr astfel, istoricul nostru Alex. Xenopol ne spune că cetatea Troppaeum Traiani din Scitia Minora (Adamclisi din Dobrogea de azi) fusese distrusă de Goţi, dar locuitorii ei împrăştiaţi s-au strâns iar la căminurile lor şi deşi mai năcăjiţi, mai strâmtoraţi ca înainte, îşi duceau totuşi mai departe greutăţile vieţii lor amare. Tot astfel oraşul Histria sau Histriopolis (din Dobrogea), care fusese distrus în anul 238, se afla mai târziu bine populat.
            De altfel istoria tuturor năvălirilor petrecute în timpuri mai apropiate de noi ne arată cât de mult ţine omul aşezat la casa lui şi cât de greu se desparte el de căminul ce-l adăposteşte. Şi apoi dacă populaţia cea bogata fuge mai departe şi se desţărează, cea săracă caută adăpost, pe cât se poate mai mult, prin locurile învecinate. Istoria poporului român din Moldova, care a fost bântuit de năvălirile Tătarilor până la sfârşitul secolului al 18-lea, ne dovedeşte acest fapt cu prisosinţă. De câte ori veniau Tătarii, ce făceau Românii? Îşi părăsiau ei ţara? Nu, deloc, deoarece îi regăsim la fiecare nouă năvălire iarăşi aşezaţi în locuinţele lor. Fugiau pentru un moment, luând cu sine, când puteau, avuţia lor principală, vitele lor frumoase, şi se ascundeau în munţi, dar cum se însenina cerul, iarăşi se întorceau la căminele lor dărâmate şi pustiite de Tătari, rămânând să o rupă iar de fugă la cea dintâi veste a revenirei lor.
            Toţi cronicarii noştri de pe vremuri confirmă fuga poporaţiei ţărilor române în adăposturile fireşti ale munţilor la venirea Tătarilor şi obiceiul a rămas fatal moştenit din timpurile mai grele ale năvălirilor popoarelor barbare.
            Pela anul 452, când crudul Attila pleca către apusul Europei, munţii Transilvaniei deveniseră, în întregimea lor, adăpostul populaţiei daco-romane. De bună seamă, văgăunile şi galeriile minelor de aur din Munţii Apuseni au format totdeauna cel mai sigur adăpost pentru populaţia băştinaşă, căci numai astfel se poate explica caracterul Moţilor de azi, atât de apropiat de cel daco-roman.
            De aci se explică faptul însemnat că Românii, până în timpurile mai noui, au ocupat totdeauna partea muntoasă a ţării, de unde apoi mai târziu, când vremile se mai liniştiră, s-au coborât la poalele lor, pentru a înfiinţa statele Munteniei şi Moldovei. O dovadă puternică cum că populaţia din Dacia Traiană a locuit prin munţi în tot decursul evului de mijloc o găsim în terminologia geografică a munţilor, care poartă un caracter pronunţat românesc. Faptul că munţii sunt plini în toate părţile de numiri româneşti, că cele mai mici poteci, stânci şi povârnişuri de teren poartă numiri deosebite numai la poporul român, iar când aceste nume se întâlnesc şi în gura celorlalte naţiuni conlocuitoare cu Românii în Transilvania, ele sunt numai reproducerea şi adeseori schimonosirea numelor româneşti, aceasta ne arată că partea muntoasă a ţării a trebuit să fie cutreierată în toate sensurile de poporul român şi că această botezare, atât de universală a tuturor părţilor munţilor, a fost datorită unei petreceri a lui foarte îndelungată şi stăruitoare în decurs de veacuri întregi.
            Tot prin văgăunile munţilor şi prin desişul pădurilor şi-a salvat viaţa populaţia din Dacia Traiană şi pe vremea năvălirei Avarilor, ginte hunică şi barbară ca şi sălbatecii tovarăşi ai lui Attila. Apăsarea pe care au exercitat-o Avarii asupra populaţiei daco-romane seamănă cu acea întreprinsă de Goţi şi de Huni, contribuind şi ei la ruinarea vieţii civilizate a Daco-Romanilor şi oprindu-i să se coboare din înfundăturile munţilor către şesul roditor, rămas câmp liber şi deschis barbarilor năvălitori.
            De altfel poporul daco-roman grămădit în munţi nu se putea coborî pe laturile exterioare ale Carpaţilor, deoarece pe aici îi încingea un alt brâu de barbari, care le închidea drumul către câmpie. Aceştia erau Slavii, cari au jucat în istoria Românilor şi în formarea naţionalităţii lor un rol mult mai însemnat şi care merită o mai largă descriere.
            Slavii pătrunzând încetul cu încetul în imperiul de răsărit (bizantin) şi aşezându-se în această împărăţie, ca şi în Dacia Traiană, prin însuşi faptul aşezării lor aci, ei pierdeau din barbaria lor primitivă şi se întorceau la o viaţă mai ordonată. Fiind însă necontenit împrospătaţi prin hoarde noui de barbari neîmblânziţi, cari pustiau totul cu fier şi foc, Slavii apar în scriitorii contimporani cu două caractere ce par a se exclude: blândetea şi moravurile pacinice alături cu cruzimile, prădăciunile şi neomeniile cele mai revoltătoare, ceea ce formează până în zilele noastre caracteristica poporului rus, care descinde din Slavii vechi.
            Istoricul Teofilact (640), povestind expediţiile generalului Priscus în contra Slavilor, spune că a prins pe capul lor, cu numele Ardagast, pe care apoi l-a trimis dimpreună cu alţi barbari la Constantinopol, sub paza unui Tatimir. A doua zi un ofiţer al lui Priscus, cu numele Alexandru, trece râul Ilivachia, nume grecizat pentru Ialovatschi, şi urmăreşte pe Slavi până în pădurile şi mlaştinile, cari le serveau drept ascunzătoare.
            Este important de reţinut că numele acestui râu s-a păstrat până astăzi în acel al Ialomiţei, care se numeşte chiar în documentele mai vechi slavone Ialovnitza, din care apoi limba română, schimbând pe vn în m, a făcut Ialomiţa. Acest nume arată mai întâiu că Slavii ocupau Muntenia cu mult înainte de 591, data expediţiei lui Priscus, deoarece găsim la această dată un nume luat din limba lor alipit de un râu şi pe care nume îl primise fără îndoială cu mult timp înainte. Apoi populaţia slavonă, care locuia pe malurile Ialomiţei, a trebuit să rămână statornică lângă apele sale, pentru ca mai târziu fiind romanizata, să transmită această denumire în gura Românilor.
            Dovezi că Slavii locuiau în Muntenia, Moldova şi Transilvania dă şi scriitorul bizantin Menandru. După acest autor, Slavii locuiau la început la nordul şi răsăritul Carpaţilor. Ei au fost aruncaţi în aceşti munţi prin presiunea barbarilor năvălitori şi fiind foarte numeroşi, ei au inundat mai întâiu Transilvania, ţările transcarpatine şi Romania de azi. De aici şi mai ales din Muntenia, unde erau necontenit împrospătaţi prin scurgerea poporului lor dela nord către sud, Slavii începură a năvăli în părţile de peste Dunăre, aşezându-se treptat şi în ele. Pe când cei veniţi peste Români în cetatea Carpaţilor erau absorbiţi de elementul românesc, acei din câmpiile moldoveneşti şi munteneşti rămân mai mult timp în firea lor până când sunt desnaţionalizaţi şi ei de coborârea Românilor din munţi către şes, după descălecarea pricipatelor.
            Regretatul nostru istoric Alex. Xenopol numai astfel explică mai multe fapte pe cât de constante, pe atât şi de însemnate din istoria Românilor. Mai întâiu acela că terminologia ţărilor române dela nordul Dunărei, chiar acea a părţilor lor muntoase, adăpostul poporului românesc, este amestecată cu numiri slavone. Apoi împrejurarea că limba noastră înfăţişează, în partea ei lexicală, un număr destul de însemnat de elemente slavone, fără îndoială cel mai bogat din toate elementele străine, explică cum de mai multe din aşezămintele poporului românesc au un caracter slavon şi în sfârşit cum de chiar reîntoarcerea deplină a poporului nostru la viaţa aşezată, prin întemeierea de oraşe şi întinderea îndeletnicirilor agricole, se face sub înrâurirea slavonă.
            Este neîndoios deci că Slavii au trebuit să stea alăturea cu Românii, să ducă viaţa împreună cu ei, nu să vină numai în o trecătoare atingere, cum s-a întâmplat cu popoarele germane şi mongole, spre a putea lăsa urme atât de pronunţate în sânul poporului românesc.
            Cercetând isvoarele istorice ale evului de mijloc, ele ne arată pe Bulgari ca vecinii împărăţiei Francezilor şi anume după ce Carol cel Mare cucereşte ţara Avarilor, adică Panonia. Astfel Suidas spune că Krum, regele Bulgarilor, supusese pe Avari, cari erau greu împresuraţi de Franci. Sub urmaşii lui Carol cel Mare întâlnim necontenite solii de-ale Bulgarilor în imperiul Francezilor. Aşa în 824 regele bulgar Mortagon trimite o ambasadă la regele franc Ludovic cel Bun, spre a regula marginile ambelor împărăţii. Analele Fuldense raportează despre mai multe lupte întamplate între Bulgari şi Franci. Împăratul şi scriitorul bizantin Constantin Porfirogenetul arată că la 952 imperiul bulgar se mărginea cu Panonia. Asupra aşezării Ungurilor, acelaşi împărat şi scriitor spune că aceştia s-ar margini "despre răsărit cu Bulgarii, de care îi desparte fluviul Istru, numit şi Danubiu, de către nord cu Pacinaţii, de către apus cu Francii, de către sud cu Hrovaţii".
            Cronicile poporului unguresc nu lipsesc apoi de a arăta existenţa mai multor ducate bulgare în Dacia pe vremile năvălirei maghiare. Astfel, afară de anonimul notar al regelui Bela, care aminteşte de ducatele lui Glad, Gelu şi Menomorut, găsim o asemenea pomenire în scriitorul ungur Thurocz, unul din isvoarele cele mai vrednice de credinţă asupra istoriei Ungurilor. El spune vorbind de domnia lui Ştefan cel sfânt, regele Ungurilor: "După aceea a pornit armata sa împotriva lui Kean, ducele Bulgarilor şi al Slavilor, care gintă ocupă nişte locuri întărite prin natură, pe care duce l-a bătut şi ucis numai după grele osteneli şi sudori răsboinice şi a luat dela el nestimată mulţime de comori, mai ales aur şi pietre scumpe. Ştefan aşeză acolo pe un moş al său cu numele Zoltan, care după aceea moşteni acele părţi transilvane şi cari de aceea se numesc în limba vulgară Erdely Zoltan".
            Această stăpânire a Bulgarilor la nordul Dunării avu mult timp drept urmare ca în evul de mijloc ţările Daciei purtau numele de Bulgaria. În cartea Vieţii Sfântului Ştefan se spune că, pe timpul acelui rege, 60 de familii pecenege veniră cu toată averea lor din părţile Bulgariei în Panonia. Pecenegii au locuit însă numai în Muntenia, niciodată în chip statornic în Bulgaria propriu zisă de dincolo de Dunăre. Bulgaria aici înseamnă deci Valachia. În o scrisoare din 1237 a regelui maghiar Bela IV către papa Grigore IX, cel dintâiu spune că "de câtva timp ar fi crescut foarte mult populaţia în Ţara Severinului ce vine către părţile Bulgariei". Aceasta ţară a Severinului ne este bine cunoscută din o diplomă a aceluiaşi rege din 1247 că se intindea până la fluviul Olt şi nu era deci decât Oltenia actuală, care era arătată ca ţinându-se de Bulgaria, adică de Muntenia actuală.
            Într-un document din 1231 se spune că "moşia Boia, megieşită cu moşia Sâmbăta şi care astăzi se află în însăşi ţara Valachilor, fiind stăpânită din timpuri mai vechi decât amintirea omenească de către mai marii, bunii şi străbunii lui Trul, fiul lui Cioru, fusese alipită către pământul Făgăraşului încă din vremile pe când ţara Valachilor era ţară bulgarească".
            Denumirea neproprie de Bulgari dată Românilor dela nordul Dunărei ţine adânc în timpurile evului de mijloc. O hartă catalană din 1375 dă României dunărene numele corupt de Burgaria, păstrând numele corect de Bulgaria pentru regiunea dela sudul Dunărei. În sfârşit, până în ziua de astăzi Ungurii numesc suburbia Şcheiului din Braşov Bolgarszek, deşi este locuită numai de Români şi nu se întâlneşte nici o urmă de popor bulgăresc.
            Întinderea stăpânirei bulgare şi la nordul Dunărei o justifică îndeosebi scriitorii bizantini. Fiind ţările locuite de Români supuse stăpânirei bulgăreşti, introducerea liturghiei bulgare în biserica Românilor din Dacia, precum şi a limbei bulgare în viaţa de stat şi în relaţiile oficiale nu va părea inexplicabilă.
            Este interesant de amintit că existenţa unei Bulgarii la nordul Dunării este combătuta cu cea mai mare înverşunare de protivnicii stăruinţei Românilor în Dacia Traiană în cap cu Roesler, Hunfalvi etc. Modul însă cum combat aceasta chestie, arată că ei urmaresc în lucrările lor altă ţintă decât stabilirea adevărului istoric.
            Nu este în orice caz nevoe a alerga la ipoteza unui traiu îndelungat al poporului român în sânul naţiei bulgăreşti dincolo de Dunăre, pentru a explica aflarea limbei slavone la el sub forma ei bulgară, tot aşa precum nu este de trebuinţă această ipoteză, spre a explica elementele slavone în limba românească, deoarece popoarele slave ce au inundat Dacia şi s-au amestecat aici cu Românii erau de obârşie sclavină, adică slavonă, ca şi acele ce ocupaseră Peninsula balcanică.
            Nici prezenţa elementelor slavone în limba română, nici a grecismelor, nici creştinismul latin primitiv al Românilor, nici primirea creştinismului bulgăresc dela Bulgari, nici pretinsa identitate a limbilor macedo-română şi daco-româna, nu îndrituiesc susţinerea teoriei despre formaţia naţionalităţii române la sudul Dunărei, iar istoria părăsirei Daciei lui Traian de populaţia ei, la retragerea împăratului Aurelian, este o poveste interesată, iscodită de adversarii continuităţii noastre în Dacia Traiană.
            Noi suntem coborâtorii direcţi ai Daco-Romanilor, cari nu au părăsit niciodată Dacia Traiană. Am suferit, cum admirabil spune Alex. Xenopol "martiriul tuturor hoardelor barbare şi toate nedreptăţile stăpânirilor silnice, dar nu ne-am depărtat de pământul, pe care am fost zămisliţi de energia dacă şi de spada romană".

[pharaonu75]

Raspuns pentru moderatorul -pharaonu75 Ceausescu a daramat biserici Romanesti dar a murit impuscat in ziua de craciun.

Aveti idee cati tailandezi au murit tot intr-o zi de Craciun? Pe 26 decembrie 2006?
Un cutremur urmat de un tsunami in acea zi a facut ravagii!
Iar tailandezii nu aveau nicio legatura cu crestinismul si cu religia crestina!

Pentru orice exemplu exista un contra-exemplu! De aceea spun ca nu trebuie sa ne grabim si sa facem anumite aprecieri! S-ar putea sa gandim subiectiv, iar asta nu este bine!

P.S. Kovaci Iulian are dreptate in postarea sa de mai sus!
Ceausescu era ateu, insa cei care l-au condamnat si l-au executat in ziua de Craciun erau crestini! Cine are vina mai mare?

[cristian87]

In fruntea tinuturilor romanesti, atat dincoace cat si dincolo de Carpati, se afla cate un voevod, ban sau capitan, investiti totodata si cu functiuni administrative si cu unele atributiuni ale puterii judecatoresti, iar poporul era divizat in urmatoarele trei clase: in boeri sau militari de prima ordine, in cnezi sau capitani (prefecti) de districte si in tarani, obligati la apararea castrelor si frontierelor, precum si la rasboiu in caz de nevoe.
            In evul mediu gasim o multime de voevozi in toate partile unde a existat poporul romanesc in mase compacte: pe Seneslau si pe Lirtoiu, unul dincoace si altul dincolo de Olt, pe Ion, voevod in Banat, pe Milutin la Mehadia, pe Stoica la Caransebes, pe Bolia voevod in comitatul Zarandului, pe Iacob voevod la Abrud, pe Neagu, pe Ion si pe Petru in tinutul Beiusului, pe Stanislau si pe Balcu voevozi ai Romanilor din Satmar, pe Vlad si Nicolae la Romanii din partile Clujului, Dobacii si ale Solnocului, pe Stfean, Ion, Bogdan, Balita si Dragu voevozi in Maramures etc. Institutia voevozilor a existat si la Romanii din Tesalia.
            Cu mersul vremii insa, elementul romanesc pierzandu-si suveranitatea nationala, cum s-a intamplat in Ungaria si in Transilvania, voevozii au ajuns sa fie simpli capitani in trupele militienilor sau castrensilor. Voevodatele romane in Ungaria si Transilvania s-au pastrat pana pela mijlocul secolului al 14-lea, bine inteles nu in aceeasi splendoare ca voevodatele din Muntenia si Moldova.
            In ce priveste boerimea romana, ea a figurat in Ungaria si Transilvania pana in secolul al 15-lea sub numele de nobili romani (nobiles valachi), formand o clasa sociala si politica diferita de nobilimea ungureasca (nobiles hungari) si distinsa de ea prin originea, prin istoria si natura privilegiilor sale.
            Taranii romani, adica aparatorii castrelor, erau in epoca veche oameni liberi, nesupusi serviciilor feudale, iar pamanturile lor se mosteniau din generatie in generatie si se puteau vinde si testa. Numai o singura obligatiune aveau posesorii acestor pamanturi: sa faca serviciul militar, sa apere castrele si granitele si sa ia parte la expeditiuni in timp de rasboiu.
            In general in tinuturile de peste Carpati, in Ungaria si Transilvania, pana in a doua jumatate a secolului al 14-lea, poporul roman avea aproape peste tot teritoriile sale nationale cu voevozi romani, cnezi romani, cu tribunale romanesti, compuse din cnezi, nobili si tarani romani, bucurandu-se totodata de un drept particular de proprietate, de contributiuni si de taxe.
            Cu incepere insa din anul 1366 se incepe o noua epoca in viata politica a Romanilor de peste Carpati: o epoca de decadenta si de robie. Regii unguri, inca din veacul al 12-lea, incep sa daruiasca cu mana larga la diferiti particulari si la biserici mosii si sate intregi din teritoriul castelelor, ba chiar si castelele, si astfel vechiul sistem de aparare a castrelor se desfiinteaza si dimpreuna cu el se desfiinteaza si vechile institutiuni ale poporului romanesc.
            Voivodatele romane dispar inca pe la sfarsitul secolului al 14-lea, iar nobilimea romana fu transformata incetul cu incetul in nobilime ungureasca, adica maghiarizata, silita sa treaca la catolicism pentru conservarea privilegiilor si a mosiilor. Astfel se rup una cate una legaturile nationale ce existau intre tarani si nobilimea romana, care se contopi cu elementul dominant al Ungurilor, incat pela finele veacului al 15-lea procesul de disolvare al nobililor romani era terminat.
            Asa se incheie pentru totdeauna viata acelei nobilimi romane din Transilvania si Ungaria, care in evul mediu ne-a lasat atatea amintiri frumoase despre valoarea sa militara, nobilime din care a esit Ion Huniade Corvinul, geniul militar al Transilvaniei, Matei Corvinul, regele Ungariei, cancelarul Nicolae Olahul tot din neamul Huniadestilor, apoi voevozii transilvaneni Bartolomeu Dragfi si Stefan Mailat, precum si atati alti barbati distinsi in istoria Transilvaniei si Ungariei.
            Aceiasi soarte au avut-o si cnezii: cea mai mare parte fiind inobilitati, au fost si ei maghiarizati, iar o parte au ajuns numai simpli primari in cate o comuna rurala, tratati catva timp ca libertini, apoi cazura repede in stare de iobagi.
            In ce priveste situatia taranimei romane, se schimba si ea fundamental. Satele si mosiile taranilor fura daruite nobililor unguri si bisericilor catolice si din tarani militari si oameni liberi, ajunsera iobagi, lipsiti de proprietati si de libertate. Taranimea era singura clasa, care mai ramasese Romanilor de peste Carpati. Ea isi pastreaza, ce e drept, si de aci inainte nationalitatea si rezista cu o tarie admirabila la toate incercarile de catolicizare si reformatiune. Dar pe cale legislativa urmara o multime de masuri asupritoare si taranimea cazu repede in stare de grea robie, gratie uniunei celor trei natiuni din Transilvania, adica Unguri, Secui si Sasi (1437-38), - caci Romanii nu erau considerati ca natiune, ci ca secta � in baza neumanelor decrete ale regelui Ladislau (1514) si salbaticelor Aprobate si Compilate ale lui Verboczy (1663 si 1669).
            Aceste legi din urma spuneau lamurit ca �locuitorii ce se tin de secta Romanilor sau Grecilor se tolereaza provizoriu in tara pana cand le va placea principilor si pamantenilor!� Iar intr-alt loc din aceeasi afurisita lege se mai spune: �Desi populatia romana nu s-a numarat intre staturi, adica intre natiunile pamantene, si nici religiunea ei nu s-a admis intre religiunile recunoscute prin lege, cu toate acestea este tolerata aici in interesul tarii�
            Aceste erau dispozitiunile principale ale Constitutiei transilvane cu privire la elementul roman in secolele 16, 17 si 18.
            Regretatul Nicolae Densusianu, autorul documentatei lucrari asupra �Revolutiei lui Horia�, se exprima in aceasta privinta in modul urmator:


           �Acum poporul roman, oricat de vechiu ne apare in istoria tarilor de peste Carpati, fu declarat de strain in Transilvania si suferit in aceasta tara, ca sclavii si animalele, numai pentru folosul economic al principilor, al natiunei unguresti, sasesti si secuiesti.
            De aci inainte Romanii, cuprinsi in masa cea mare a taranilor, trebuira sa sufere toate mizeriile feudalitatii unguresti, toate asupririle unei nobilimi inzestrate cu mari libertati, dar fara sentiment de dreptate fata de tarani. Mosia taranului era considerata ca mosia domnului sau, fara ca taranul sa aiba dreptul de a se stramuta dela un domn la altul. El intocmai ca o materie bruta era declarat inamovibil pe mosia domnului sau si silit sa impartaseasca intru toate soarta fondului nobilitar, condamnat la o munca perpetua in folosul domnului feudal, cate 4-6 zile de lucru pe saptamana, si cu toate acestea silit sa-i mai dea a 9-a sau a 10-a parte din slaba sa recolta, un anumit numar din produsul oilor, caprelor, porcilor si al stupilor, cari de regula i se luau pe jumatate, si alte diferite daruri de trei ori pe an, si iarasi a 9-a sau a 10-a parte din recolta pentru preotii catolici sau luterani, supus in fine la toate impozitele si sarcinile publice, sa plateasca cheltuielile pentru sustinerea armatei active, cheltuielile pentru administratia comitatelor, intretinerea drumurilor si a podurilor, diurnele deputatilor, din care cauza taranii din Ungaria si Transilvania se numiau si mizerul popor contribuitor(misera plebs contribuens), caci nobilii erau scutiti de orice impozite si contributiuni.
            Mosia taranului se impartea adeseori intre 8-10 copii si cu toate acestea fiecare din ei trebuia sa faca servicii ca pentru o mosie intreaga, supus la stoarcerile si abuzurile functionarilor publici, cari pana la 1730 nu aveau nici o leafa in Transilvania, ci traiau numai din amenzile si taxele ilegale ce le scoteau in suma nehotarata de pe spatele taranilor, supusi in fine la arbitrul si justitia implacabila a domnului pamantean, prinsi in jug ca animalele, pedepsiti cu cate 50 pana la 100 bastoane, scosi de pe mosii, aruncati in lanturi, trimisi si uitati in inchisorile comitatelor, mutilati si ucisi chiar de domnii lor, dintre cari unii aveau si dreptul de viata si moarte asupra taranilor (jus patibuli).
            In scurt taranul nun era decat un sclav, fara drepturi politice si civile, condamnat chiar prin lege ca el niciodata sa nu mai poata scutura jugul, declarat incapabil de a putea castiga avere, lipsit de libertate personala si lipsit chiar de dreptul da a se putea apara in contra domnului sau, pe care nu putea sa-l cheme in judecata.

            Sa mai amintim oare suferintele taranilor romani din cauza fanatismului religios al bisericei catolice si reformate? Insasi biserica romana, ca si sefii ei, au fost obiectul persecutiunilor maghiare cu incepere din secolul al 13-lea si pana in secolul al 18-lea, episcopii romani tratati ca eretici, destituiti, aruncati in inchisoare, preotii deveniti iobagi, multime de biserici luate din posesia Romanilor cand de catre catolici, cand de catre reformati, icoanele din biserici calcate in picioare, aruncate pe strazi sau arse in foc, sarbatorile romanesti nerespectate si taranul roman adeseori silit pe patul mortii sa cheme pe preotul catolic sau calvin.
            Fara indoiala, antagonismul national, care a existat totdeauna intre elementul romanesc si cel unguresc, a agravat si mai mult toate aceste mizerii, ticalosii si crime.
            Situatia politica si sociala a taranilor romani din Transilvania si Ungaria era in rezumat urmatoarea: Poporul roman considerat ca un element periculos in tara, natiunea romana intreaga declarata fara patrie, Romanul batjocorit, insultat si umilit la toate ocaziile, inaintea tribunalelor tratat mai rau decat iobagul ungur, legile penale aplicate cu o barbarie fara seaman impotriva lui si peste tot o tripla asuprire asupra Romanului: ca iobag, ca biserica si ca natiune.
            Numele de roman era sinonim cu cel de iobag si amandoua exprimau una si aceeasi notiune: un sclav trantit in pulbere si menit sa traiasca cum ii canta nobilimea maghiara, care de cate ori unii regi ai Ungariei sau principi ai Transilvaniei votau sa aduca unele usurari, se considera singura in drept sa reguleze soartea taranului, asa ca arbitrarul domnului pamantean a ramas singura lege, care se aplica taranului roman.
            Aceasta stare de mizerie desperata a provocat de multe ori revolta iobagilor in contra nobililor. Iobagii au fost impinsi fatal sa puna mana pe arme si sa-si faca singuri dreptate. De aceea nu e de mirare ca istoria Transilvaniei si a Ungariei din secolul al 14-lea si pana la sfarsitul secolului al 18-lea este plina de revolutiuni si varsari de sange ale iobagilor in contra nobilimei. Vom cita cateva:


            In anul 1437 taranii romani din comitatul Solnocului dau mana cu taranii unguri si dupa o adunare tinuta impreuna in comuna Olpret, mosia de azi a dlui. Al. Vaida-Voevod, incep o crancena varsare de sange in contra nobilimei unguresti din cauza starei de robie, in care erau tinuti. Dupa doua incheieri zadarnice de pace (la Capalna si Apoti), nobilii fiind descoperiti ca umbla cu ganduri ascunse in contra taranilor, revolutia incepu din nou si armata taranilor impartindu-se in doua, una inainta spre inima Transilvaniei, iar alta spre Ungaria. Taranii strabat pana la Aiud si ocupa apoi Clujul la 15 Ianuarie 1438, devastand peste tot locul curtile si mosiile nobililor, cari pustiesc si ei cateva sate, taie cativa tarani pe cari ii prind si dau ei, nobilii, singuri foc orasului Aiud, care cazuse in mainile taranilor.
            Cele trei natiuni, adica Ungurii, Secuii si Sasii, vazand ca e in joc insasi existenta lor, se intrunesc din nou la Turda in 2 Februarie 1438 si hotarasc ca sa starpeasca pe blestematii de tarani, ceea ce se si face cu ajutorul armatei. Primul capitan al revolutiei Antoniu Magnu fu ucis de nobili si taiat in bucati langa manastirea Clujului, iar alti 9 tovarasi de ai sai trasi in teapa pe dealul ce se inalta dinaintea orasului Turda.


            A doua revolutie sangeroasa a fost cea a taranilor din Ungaria la anul 1514, sub conducerea taranului banatean George Dogea. Aceasta cruda rascoala a fost provocata in modul urmator: Vladislav II, regele Ungariei, in fata primejdiei ce ameninta tara sa din partea Turcilor, s-a adresat papei Leon X, cerandu-I ajutor, pe care insa nu i l-a putut da, dar a insarcinat pe Toma Bacici, arhiepiscopul Strigoniului, ca sa publice cruciada in contra paganilor, spunandu-le taranilor ca acei cari vor pleca la rasboiu, vor deveni liberi si scapati de toate pedepsele. Vestea aceasta a produs mare miscare in popor, care se aduna din toate partile ca sa mearga la rasboiu in contra Turcilor, in cap cu G. Dogea, un om destept si viteaz. Nobilimea insa, ca sa nu ramana fara iobagi lucratori, oprea cu forta pe tarani sa nu plece la oaste, iar pe cei cari nu ascultau ii trata cu mare cruzime.
            Dogea, in fata acestor neomenii, intoarse atunci armata in contra nobilimei, pe care taranii incepura s-o macelareasca, daramand si dand foc oraselor pe unde treceau. Dogea ia drumul spre Ardeal, aprinde Nadlacul, ocupa satele Siria, Soimusul si Lipova si trage in teapa o multime de nobili. O alta parte de tarani, sub conducerea popei Laurentiu, da foc Orazii-Mari, devasteaza comitatul Bihorului si al Salajului, astfel ca flacarile edificiilor incendiate se vedeau pana la Budapesta. Nobilimea ungureasca, in fata pericolului in care se afla, ceru ajutor dela Ion Zapolya, voevodul Ardealului, care pleaca imediat cu trupele sale spre Timisoara, unde, dupa o lupta crancena, armata taraneasca a lui Dogea fu batuta, iar el prins dimpreuna cu fratele sau si cu mai multi capitani si tovarasi.
            Dupa 15 zile de inchisaore grea si foame, numai 9 tarani revolutionari mai traiau din 40. Nenorocitul Dogea, drept pedeapsa, este pus pe un tron inrosit in foc, iar pe cap i se pune o coroana de fier deasemenea inrosita in foc si pe cand sfaraia carnea lui in contactul cu fierul incalzit, sunt scosi din inchisoare cei 9 tovarasi ai sai si poftiti sa manance din carnea lui Dogea, daca vor sa scape cu viata. Dogea expira in mijlocul celor mai groaznice chinuri, iar corpul lui fu taiat in bucati si spanzurat in principalele orase din Ungaria, ca sa serveasca de spectacol si de batjocura trecatorilor. Mai multi alti prisonieri au fost spanzurati de arbori, altora li s-au taiat urechile si nasul, fiecare nobil facandu-si justitia sa proprie asupra iobagilor sai. Nobilul Kenderesy din comitatul Baci imprima o cruce arsa pe fruntea iobagilor sai.
            Revolutia lui Dogea patrunsese si in Ardeal pana in tinutul Clujului, unde taranii comisera de asemenea o multime de omoruri si devastari. Dar in scurt timp fu invinsa si aceasta armata taraneasca, iar popa Laurentiu fu prins, tras in teapa si apoi fript ca un purcel, dupa cum se exprima un cronicar din secolul al 16-lea.


            A treia revolutiune sangeroasa fu aceea a taranilor romani din Transilvania la anul 1599. Contele Wolfgang Bethlen, cancelarul Transilvaniei, spune ca aceasta revolutie a izbucnit dupa ce s-a latit faima despre bataia pe care a dat-o Mihai Viteazul lui Andrei Bathory la Selimbar, langa Sibiu.
            Contele Bethlen scrie textual:
            ��Fiecare (om) vedea inaintea ochilor sai numai ziua cea din urma a vietei sale si nimeni nu putea sa iasa din Ardeal, chiar daca ar fi voit, fiindca Romanii din Transilvania, in credinta ca au sa capete acum un domn din gintea lor, apucara lancile ascutite si sulitele, de cari se folosesc dupa datina lor, ocupasera drumurile si omorau ici-colo pe cei cari fugiau intr�ascuns sau pe fata, cum si pe cei cari ramaneau acasa, navaliau in casele nobililor, le jefuiau averile si faceau ca nefericirea, care in sine era destul de mare, sa fie si mai crancena la vazut si la auzit. Asa a pierit Franz Teke, vicecomitele comitatului Turda, Ladislau Boronkay si alti multi barbati distinsi ai nobilimei. Si de data aceasta Romanii din Transilvania erau cu atat mai cranceni, fiindca mai inainte, pe cand Transilvania era linistita, ei de regula erau condamnati la cele mai aspre pedepse, daca se constata prin judecata ca au comis vreo crima. Niciodata furcile, temnitele, securile, carligele, streangurile si colturile stancilor n-au omorat mai multi criminali ca romani�.

            Au mai fost si alte revolutiuni partiale ale Romanilor din Ardeal, dar cadrul limitat al acelui volum nu nen ingaduie sa le insiram pe toate, afara de cele doua revolutii dela Abrud: prima la anul 1727, cand Romanii de aici s-au rasculat in contra Ungurilor, au constituit un consiliu comunal romanesc si s-au pus su puterea in stapanirea drepturilor ce revendicau, iar a doua in anul 1760 cand a fost mai mult o manifestatie sgomotoasa a Romanilor din Abrud, in urmarirea unor drepturi ale lor pe teren bisericesc, calcate in picioare in urma unirei cu biserica Romei a unei parti dintre Romani, unire la care Motii au ramas totdeauna foarte refractari. Despre celelalte doua mari revolutiuni ale Romanilor din muntii Abrudului � a lui Horia din anul 1784 si a lui Avram Iancu din anii 1848/49 � ma voiu ocupa mai pe larg in capitolele urmatoare.
            Pe la sfarsitul secolului al 17-lea, insa, Romanii din Transilvania, dupa lungi si grele suferinte, dorind in fine sa scape de mizeriile unei robii insuportabile, precum si de persecutiunile religioase ale calvinilor, se hotarasc sa-si schimbe religiunea strabuna, crezand ca cu chipul acesta vor ajunge la o stare politica mai fericita.
            Sedusi pe de o parte prin diferitele promisiuni ale calugarilor iezuiti Gavril Havenesi si Paul Barani, iar pe de alta fiind indemnati si de Curtea imperiala din Viena, mitropolitul ortodox Atanase din Alba Iulia, in nadejdea de mai sus, facu unirea cu biserica Romei, unire care primi o forma reala prin manifestul din 7 Octombrie 1698, dat in manastirea Sfintei Treimi din Alba Iulia si prin care acest mitropolit, slab de inger si de credinta, declara impreuna cu 38 protopopi romani ca se unesc cu biserica romano-catolica, voind, dupa cum ziceau dansii, �sa traiasca cu aceleasi privilegii cu cari traiesc membrii si preotii bisericei catolice�.
            Istoricul Nic. Densusianu, el insusi fiu al bisericei romane-unite, caracterizeaza in modul urmator acest insemnat si gresit pas facut de Romanii ardeleni, care a fost, este si va fi totdeauna cea mai serioasa piedica la desavarsirea unirei tuturor sufletelor romanesti:


            �Dar unirea din 1698 fu un pas gresit al Romanilor de peste Carpati. Prin actul dela 1698, mitropolitul Atanase si clerul din Transilvania sacrificara integritatea bisericei romane pentru o simpla speranta a unor drepturi politice si civile�, drepturi , care mai curand sau mai tarziu, se puteau castiga si pe alta cale. Si in fapt unirea cu biserica Romei nu schimba de loc pozitia sociala si politica a Romanilor din Transilvania. Biserica romana a ramas si de aci inainte numai biserica tolerata, natiunea romana o natiune fara drepturi politice, preotii uniti iobagi ai nobililor, fara de privilegii si fara venituri, poporul fara reprezentanti in camera Transilvaniei, oficiile tarii distribuite numai la aderentii celor patru religiuni (catolica, luterana, calvina si unitara) si fara nici o consideratiune la religiunea romana unita, iar poporul roman, care nu voi sa treaca la unire, lipsit de biserici, lipsit de episcopi si persecutat in toate modurile si pe toate caile de guvernul din Transilvania si de guvernul central din Viena, asa ca unirea cu biserica Romei, care se facuse din simple motive politice, nu aduse deloc rezultatele, pe cari le sperase mitropolitul Atanase si clerul roman dela 1698�.

            Intr-adevar desilusia a venit repede si a fost mare si cruda. Trista patanie a episcopului Inocentiu Micu Clain, care pentru ca formulase un program intreg de revendicari nationale, cerand Curtii din Viena egala indreptatire a Romanilor din Ardeal, si-a atras disgratia din partea ei si surghiunul la Roma, precum si patania batranului episcop Grigore Maior, care si dansul a fost silit sa se retraga din scaunul episcopal la 1782, dovedesc cu prisosinta grozava desilusie, care a lasat sa se intrevada aurora revolutiunei lui Horia.    

[cristian87]

  ASUPRIRILE ÎNDURATE DE ROMÂNII DIN MUNŢII ABRUDULUI ŞI DRUMURILE LUI HORIA LA ÎMPĂRATUL

           Populaţia româneasca din munţii Abrudului, compusă din minieri şi castrensi, s-a bucurat încă din vechime de anumite drepturi şi libertăţi. Pela anul 1547 aflăm aici pe un Iacob, ca voevod al Românilor din munţii Abrudului.
            În vremurile vechi castrensii din Abrud şi jur erau obligaţi ca, pe lângă serviciile militare, să dea regilor Ungariei un anumit număr de piei de vulpe, de jder, de veveriţe, apoi dijme din oi şi miei, venituri, cari, dupa desfacerea Transilvaniei de Ungaria (1326), trecură toate în posesia principilor transilvani. Mai târziu pentru impozitele în natură se introdusese o taxă de răscumparare în bani.
            Dar dela 1715 încoace Românii din munţii Abrudului începură, încetul cu încetul, să fie consideraţi ca iobagi ai statului, taxa în bani fu privită ca o taxă pentru răscumpararea sarcinelor iobăgeşti şi întreg teritoriul munţilor cu casele, grădinile şi arăturile muntenilor fu declarat ca domeniu al statului – şi cum se afla încă din vechime instituită la Zlatna o administraţie publică pentru încasarea diferitelor venituri, întreg teritoriul munţilor se numi domeniul Zlatnei.
            În anul 1775 intervine în situaţia muntenilor o schimbare şi mai nenorocită şi anume taxa de răscumparare, pe care aveau s-o plătească Românii din munţii Abrudului, se măreşte în 1775 dela 5859 florini anual la 14.769 florini, iar în 1783 la 21.555 florini. Şi calamitatea era că pe lângă această taxă, în care se credea că sunt cuprinse toate obligaţiunile feudale ale muntenilor, li se mai pusese în spinare o mulţime de alte contribuţiuni, precum şi zile de lucru, astfel că Românii din munţii Abrudului, iobagi ai Statului, ajunseră într-o situaţiune mai de plâns decât iobagii nobilimei şi adică lipsiţi de munţi, de vechiul lor patrimoniu, fără pământuri de arătură, fără grădini, fără fânaţe, supuşi la robote sau la zile de lucru şi pe deasupra supuşi şi la plata unei enorme taxe domeniale. Obligaţiunile duble în bani şi în natură pentru aceleaşi servicii.
            Din această cauză s-au întâmplat o mulţime de conflicte între populaţie şi funcţionarii domeniului. În anul 1778 locuitorii comunelor Vidra, Câmpeni, Bistra şi Râul mare – aceasta din urmă cuprindea pe atunci satele Albac, Secătura, Scărişoara şi Ponorelul – se plâng printr-o numeroasă deputaţiune la guvernul transilvan din Sibiu în contra diferitelor abuzuri. În loc de dreptate, membrii deputaţiunei se văzura daţi în judecată penală fiindcă au turburat liniştea autorităţilor din Sibiu, - căci iobagii n-aveau nici măcar dreptul să reclame în contra asupritorilor – şi condamnaţi a suferi unii câte 25 bastoane, iar alţii câte 12, plus suportarea cheltuielilor de judecată. Deputatul Gavril Todea, bătrân de 80 ani, a şi murit în urma bătăii.
            Românii din munţii Abrudului, convingându-se că la guvernul transilvan în zadar cer dreptate, şi trimit mai multe deputaţiuni la Viena, la împărăteasa Maria Tereza, şi apoi la succesorul ei, la împăratul Iosif II, având aproape întotdeauna în fruntea lor pe ţăranul iscusit din Albac Ursu Nicola, zis Horia, şi pe Ion Cloşca din Cărpeniş.
            În interesul adevărului istoric trebue să mărturisim că împăratul Iosif II, care a domnit dela 1780 până la 1790, a fost cel mai luminat domnitor al epocei sale. Era milos cu poporul de jos şi Românilor le-a arătat totdeauna multă bună-voinţă. Din nenorocire, actele sale erau sabotate cu viclenie de către autorităţile ungureşti, ori de câte ori ele conţineau dispoziţiuni favorabile Românilor. El a călătorit în două rânduri prin Ardeal ca să cunoască situaţia, ascultând plângerile poporului, mai întâiu în 1773, ca moştenitor la tronului şi regent, şi apoi în 1783 ca împărat, când a fost şi la Alba Iulia şi Zlatna, fiind singurul Habsburg, care dela 1691, când Transilvania ajunse sub domnia casei austriace, a ţinut să viziteze această ţară atât de ruinată prin păcatele feudalităţii ungureşti.
            Pe atunci se agita în politica internaţională a Europei următorul plan grandios, făurit de împărăteasa Ecaterina II a Rusiei ca pe ruinele imperiului turcesc să se ridice din nou statul independent, cunoscut în vechime sub numele Dacia, care urma să se formeze din principatele Moldovei şi Munteniei, apoi din Basarabi, sub sceptrul unui principe de religie ortodoxă şi având ca frontiere Nistrul şi Marea Neagra înspre Rusia, apoi Dunărea şi Oltul dinspre Austria. Scopul împărătesei Ecaterina II prin acest plan, care fu acceptat şi de imparatul Iosif II la 13 Noembrie 1782, era ca să nu mai fie nici o vecinătate între Rusia, Austria şi între noul stat, care urma să se înalţe pe ruinele imperiului turcesc.
            Întocmai ca în prima sa călătorie făcută în Ardeal în 1773, tânărul împărat primi şi în a doua sa vizită prin Ardeal o mulţime de petiţiuni, în special dela iobagii români. Cu acest prilej, aflându-se la Sibiu, a declarat de ştearsă robia personală a iobagilor din Ardeal, zicând: "ca să înceteze odată peste tot locul această degradatoare stare de sclavie a omenirii". Dar nobila sa intenţiune întâmpinând o vehementă opoziţiune din partea nobilimii maghiare şi din partea cancelariei aulice, desfiinţarea iobăgiei a rămas şi de astă dată o simplă dorinţă neexecutată.
            Ambele călătorii ale împăratului Iosif II în Transilvania au lăsat o adâncă impresiune în inima ţăranului român, care i se adresa prin diferite deputaţiuni cu plângerile sale totdeauna plin de încredere.
            Plângerile muntenilor, înaintate prin aceste deputaţiuni în anii 1779-1782 fie Curtei imperiale, fie cancelariei aulice, erau următoarele: a) Că pe lângă taxa domenială, care în anii din urmă fusese urcată în mod excesiv, li s-a interzis dreptul de păşunat, dreptul de a tăia lemne de construcţie şi li s-au impus să facă o mulţime de lucrari ilegale şi anume: să taie 13.182 stânjeni de lemne pentru domeniu, pe care să le şi transporte la locurile de consumaţiune, să cosească fâneţele Statului, să strângă şi să transporte fânul, să ducă vinul şi rachiul (vinarsul) până la Zlatna, depărtare de câte 3-4 zile pentru unele comune, să transporte fer dela Hunedoara pentru stabilimentele minelor statului, precum şi orz din Ungaria pentru berăria statului, depărtare de câte 10-12 zile, să sape un canal lung cât toate zilele – şi toate aceste lucrări să le faca gratuit sau pe lângă o plată mizerabilă. b) Că întreg ţinutul munţilor Abrudului fiind un pământ neroditor, locuitorii aveau mai înainte dreptul să-şi aducă alimente (grâu, orz, porumb etc.) din Ungaria, libere de orice vamă, iar acum sunt siliţi să le cumpere cu preţ îndoit dela arendaşul domeniului. c) Că preoţii sunt supuşi la taxe şi servicii feudale la fel cu iobagii. d) Că s-au luat bisericele din proprietatea ortodoxilor şi s-au dat la uniţi. e) Că drepturile şi libertăţile proprietarilor de mine şi ale minerilor nu se mai respectă. f) Că dacă moare un locuitor din munţi, atunci rudele mai apropiate sunt forţate să plătească funcţionarilor domeniali întreg preţul averii ce li se transmite. g) Că li s-a impus să dea pentru armată diferite lucruri, pe cari ei trebue să le cumpere cu bani şi pentru cari nu li se dă nici o plată. h) Că primarii din comunele Râul mare, Vidra, Câmpeni şi Bistra au încasat de pe spinarea locuitorilor suma de 14.491 florini, sub titlul de cheltuieli de cancelarie, şi tot sub acest titlu a luat de pe dânşii subprefectul Komaromi suma de 8388 florini. i) În fine că mai mulţi deputaţi, cari au înaintat plângeri la guvernul din Sibiu şi Curţii imperiale din Viena, au fost pedepsiţi, unii cu amenzi în bani de câte 100-200 florini, iar alţii au fost închişi şi bătuţi ca nişte tâlhari la trei hotare, ca Petru Nicola şi bătrânul Găvrilă Todea.
            Toate aceste petiţiuni au fost trimise de Curtea imperială şi de cancelaria aulică guvernului din Sibiu cu ordinul de a se cerceta veracitatea lor şi, în caz de adevăr, să indice şi măsurile pentru încetarea nelegiuirilor.
            Este de prisos să spunem că ancheta, deşi ordonată de împărat, a fost tot amânată, iar deputaţii comunelor erau mereu urmăriţi, închişi şi maltrataţi, astfel că neputându-se obţine nici o uşurare, isbucnirea revoluţiei, la 1784, se părea a fi singura mântuire.
            Preludiul acestei serioase mişcări populare a fost scandalul făcut de Moţi în ziua de 24 Maiu 1782, la Câmpeni, cu ocazia târgului de ţară. Iată motivul scandalului: Până în anul 1778, Românii din munţii Abrudului se bucurau de dreptul de cârciumărit, putând vinde fiecare vin sau rachiu, dacă credea că cu modul acesta poate câştiga ceva. Se plătea numai o mică taxă, zisă de răscumparare. În anul 1778 administraţia financiară din Transilvania înfiinţează sistemul licenţelor de băuturi, punând pentru toţi locuitorii din munţii Abrudului, cari se ocupau cu cârciumăritul, o taxă fiscală de 1 creiţar şi jumătate pentru vadra de vin şi 1 creiţar pentru vadra de rachiu. Muntenii plătiau acum de două ori impozitul dreptului de cârciumărit, întâiu ca răscumpărare şi al doilea rând ca licenţă.
            În anul 1781 dreptul de cârciumărit în munţii Abrudului fu dat în arendă la doi Armeni cu numele Martin Bosniac şi Martin Patrubani, pe termen de 6 ani şi cu preţul de 12.000 florini annual. Aceşti arendaşi lacomi interziseră locuitorilor de a mai exercita cârciumăritul în particular şi prin agenţi d-ai lor confiscau orice băutură găsiau pe la oameni, pe cari îi şi amendau. Severitatea arendaşilor armeni a mers pân-acolo, încât la Abrud, în timpul Paştelor din anul 1782, confiscă şi o sticlă cu vin trimisă de un credincios din Abrud-sat preotului local ca să cuminece pe locuitorii comunei.
            În ziua de 24 Maiu 1782, cu ocazia târgului de ţară din Câmpeni, locuitorii din comunele Râul Mare, Vidra, Câmpeni şi Bistra, conform unui vechiu drept, aduseră şi ei băuturi spre vânzare. Dar arendaşii armeni se opuseră prin oamenii lor, pe cari îi înarmaseră cu lănci, pistoale şi puşti, împiedicând orice amestec al muntenilor în dreptul lor de cârciumărit. O scânteie trebuia să aprindă focul – şi scânteia o dete un servitor al arendaşilor, care alergând călare în fuga mare prin târg, trânti la pământ o femeie din Hălmagiu, care vindea nuci, apoi călcă cu calul în picioare pe un ţăran din Zarand, care-şi aşeza într-un sac lâna ce o cumpărase în târg. Dar ţăranul din Zarand, sculându-se înfuriat de sub picioarele calului, puse repede mâna pe o săcure, sări îndată la un butoiu cu vin al arendaşilor armeni, spărgându-i fundul şi vărsându-i băutura.
            Un alt ţăran, cu numele Iacob Zahuţ din Râul Mare, care adusese mied de vânzare în târg, fiind luat de servitorii arendaşilor cu înjurături şi lovituri cu patul puştei şi dus la inspectorul domeniului, se întâlneşte cu românul din Zarand tocmai când acesta spărgea butoiul cu vin al Armenilor arendaşi şi apoi dând chiote prin târg, se strânge o mulţime de ţărani, cari sar cu toţii la butoaiele arendaşilor, spărgându-le şi vărsându-le toată băutura.
            În faţa acestei scene şi a furiei mulţimei, cârciumarii şi servitorii arendaşilor fug imediat din târg, de frică de a nu fi masacraţi.
            Acest incident a dat însă prilej guvernului transilvan să pedepsească cu moartea pe autorii scandalului, în care muntenii îşi apărau un drept al lor şi pentru care dânşii mai plăteau statului şi o taxă de răscumparare. Într-adevăr, 23 de primari şi consilieri comunali sunt condamnaţi de judecata forului domenial din Zlatna la câte 25-100 bastoane şi cu 3 luni până la 2 ani de închisoare, iar alţi 5, ca autori principali şi sub motivul că au agitat poporul să trimită deputaţiuni la Viena, sunt condamnaţi la moarte. Unul din aceştia, cu numele Dumitru Todea, a fost condamnat şi la tortură înainte de executare, iar după executare să i se taie capul, corpul să i se despice în 4 părţi, iar bucăţile să i se pună în ţeapă.
            Astfel terorismul era la culme în munţii Abrudului.
            În cursul lunei Maiu 1783 o nouă deputaţiune a Moţilor lua drumul Vienei ca să se plângă despre multele abuzuri şi cruzimi şi totodată să ceară scăparea vieţei celor 5 locuitori condamnaţi la moarte, precum şi ordin ca deputaţii lor să nu mai fie arestaţi de către funcţionarii domeniului pentru faptul că reclamă dreptate la Curtea împărătească.
            La 7 Iunie 1783 împăratul dete ordin guvernului din Transilvania ca nici locuitorii din munţii Abrudului şi nici deputaţii lor să nu mai fie urmăriţi pentru plângerile ce le-au înaintat la Viena şi nici să se execute vreo sentinţă de moarte asupra lor. Cu toate acestea, sentinţa forului domenial din Zlatna fu executată în mare parte asupra muntenilor. Numai pedeapsa cu moarte fu schimbata în închisoare dela 1-2 ani şi câte 50-100 bastoane.
            În luna Noembrie 1783, Horia, deputatul ţăranilor din Râul Mare (Albac), şi Closca, deputatul ţăranilor din Cărpeniş, Abrud, Bucium etc. pleacă pentru a treia oara la Viena(NOTA 1). De astă dată deputaţii Moţilor sunt siliţi să aştepte luni întregi în capitala Austriei, deoarece împăratul Iosif II era plecat la Roma, în Italia, de unde se întoarse la 10 Martie 1784. La 1 Aprilie acelaşi an, Horia fu primit în audienţă de împărat, căruia îi prezintă o nouă petiţiune în numele comunelor Râul Mare, Vidra, Câmpeni, Bistra, Mişca, Baia de Criş, Bucium, Abrud şi Cărpeniş şi prin care locuitorii se plângeau că cu toate rugăciunile lor înaintate în diferite rânduri la Curtea imperială, ei n-au putut să obţina nici o uşurare.
            În 13 Aprilie 1784, împăratul comunică guvernului transilvan ca până la hotărârea sa în ceea ce priveşte ancheta ordonată încă în anul 1780, locuitorii comunelor suplicante, ca şi deputatii lor, să nu mai fie arestaţi, iar cei închişi pentru plângerile făcute să fie imediat puşi în libertate.
            Această audienţă a lui Horia la împăratul din primăvara anului 1784 joacă un rol important în tot cursul memorabilei revoluţiuni ce i-a urmat. Într-adevăr, este fapt pozitiv că Horia, îndată după întoarcerea sa acasă, începu să agite pe ţăranii din Ardeal, mai întâiu în secret şi mai târziu pe faţă, spunându-le că împăratul în repetate rânduri a dat ordine în Transilvania în semnul că ţăranii să nu mai facă servicii în măsura de pân-aci, dar că nobilii şi autorităţile nu vor să respecte cuvântul împărătesc şi să-l aducă la cunoştinţa iobagilor; că din această cauză împăratul a dat ordin să se militarizeze ţara întreagă şi iobagii să capete arme; că dânsul are hârtii dela împăratul în care se ordonă ca ţăranii să nu mai facă de aci înainte servicii nobililor, ci numai împăratului; că monarchul nu ştie nimic de puzderia de impozite aruncate de nobilime şi de funcţionari numai asupra iobagilor, în folosul lor propriu şi fără ştirea împăratului, şi că deoarece nobilimea nu vrea să comunice ţăranilor ordinele date pentru uşurarea lor, împăratul l-a autorizat pe el ca să răscoale pe Românii din Ardeal şi cu ajutorul lor să extermine pe toţi magnaţii, pe toţi nobilii şi pe ceilalţi Unguri, să le prădeze şi prefacă în cenuşă toate curţile şi averile, aşa ca să nu mai rămână piatră pe piatră, căci aceasta este voinţa şi porunca împăratului.
            Spre a convinge ţărănimea că toate acestea sunt adevărate, Horia se prezintă în faţa poporului cu o cruce mică aurită, pe care se află şi chipul împăratului Iosif II şi pe care, zicea el, i-a dat-o însuşi împăratul pentru ca Românii să aibă deplină încredere în cuvintele sale şi pentru ca soldaţii din armata imperială să nu tragă asupra lor, îndată ce vor vedea semnul crucii.
            Fără îndoială, cuvintele lui Horia au găsit toată încrederea în rândurile ţărănimei ardelene, producând în acelaşi timp o mare consternare printre toţi nobilii Ardealului cari, ştiind antipatia împăratului faţă de ei, credeau că trebue să existe un sâmbure de adevăr în cuvintele: "cu voia şi cu porunca împăratului".
            Este de remarcat că în primăvara anului 1784, pe când Horia ţinea acest limbagiu ţăranilor români, aceştia erau în plină agitaţiune din cauza conscripţiunei militare, ordonată încă la 1761, sub împărăteasa Maria Tereza, în scopul înfiinţărei pe lângă graniţele Ardealului a mai multor regimente de grăniceri. Lucru foarte natural, locuitorii comunelor româneşti alergau cu droaia să se înscrie în aceste regimente, ştiind bine că astfel scapă de iobagie, devin oameni liberi şi proprietari de pământ, având o singură obligaţiune: să apere graniţele ţărei în timp de pace şi în timp de răsboiu.
            Cuvintele lui Horia, puse în gura împăratului şi spuse ţăranilor în semnul crucii, prindeau de minune şi scânteia revoluţiei încolţise în aproape toate masele ţărăneşti. Comunele iobăgeşti, la auzul svonului că împăratul voeşte să militarizeze ţara întreagă, începură a alerga la ofiţerii din Alba Iulia ca să ceară arme şi să-şi înscrie flăcăii ca militari. Începutul îl făcură ţăranii din comuna Hăpria, judeţul Alba, apoi urmară cei din comunele vecine: Henig, Straja, Dumitra şi Vingard şi în scurt timp veniră şi ţăranii din comitatele vecine, căci nimeni nu voia să mai fie iobag. În decurs de 4 săptămâni (15 Iulie - 15 August) 81 comune din judeţele Alba, Turda, Zarand şi Cetatea-de-baltă se înscriseseră la Alba Iulia. O asemenea mişcare se ivi repede şi în Ţara Haţegului.
            Comunele iobăgeşti, îndată după înscriere, începură să refuze nobililor orice servicii şi orice plată de taxe feudale. În unele localităţi, iritaţiunea născută între ţărani şi nobili, în urma conscripţiei militare, ajunsese până la acte de violenţă.
            În faţa acestei situaţiuni, baronul S. Bruckenthal, guvernatorul Ardealului, văzând că conscripţia se începuse din partea armatei fără ştirea guvernului, că turburările iau un caracter din ce în ce mai serios, decise să declare întreaga această operaţiune fără nici o valoare şi să ordone ţăranilor ca să continue serviciile iobăgeşti, ceea ce spori şi mai îngrijorător agitaţiunea printre ţărani.
            Tendinţele revoluţionare se manifestau în toate părţile. Prin unele sate ţăranii declarau în public că "ţara asta e a Românilor şi nu a Ungurilor şi că dacă vor căpăta ei arme în mână, vor alunga de pe pământurile lor pe Unguri şi pe domnii feudali!".
            În toamna anului 1784 o conspiraţiune ţărănească aprinse uşor focul în ţara Moţilor. Capii conspiraţiunei erau cei trei căpitani: Horia, Cloşca şi Crişan.
            Capul revoluţiei Ursu Nicola sau Horia era din Albac, sat aparţinător pe atunci comunei Râul Mare, iobag al statului, în vârstă de 54 ani pe timpul revoluţiei. Adevăratul său nume era Vasile Nicola, după cum singur declara în testamentul său. Ursu era numai o numire particulară, conform unui obiceiu la ţăranii din munţii Abrudului de a da băeţilor numele de Urs în locul numelui de botez, iar numele de Horia era un epitet popular dat de Moţi pentrucă îi plăcea să cânte, să horească. Deştept, vorbăreţ, simpatic ca înfăţişare, constant şi foarte hotărât, mai ales faţă de duşmanii ţăranilor, Horia fusese un fel de apărător al ţăranilor pela judecătoriile comunale din munţii Abrudului. Sărac lipit, căci n-avea decât o casuta (NOTA 2) de bârne late de brad (pe care am vizitat-o şi eu în vara anului 1885 într-o excursie şcolară), era înzestrat în schimb cu multe cunoştinţe practice, câştigate în viaţa sa agitată şi în călătoriile sale pela Viena. Horia se bucura de o imensă popularitate, mai ales printre iobagii comunelor de pe văile Arieşului Mare şi Arieşului Mic. Din căsătoria cu soţia sa Ilina a avut doi copii: pe Ion, care a fost şi dânsul vice-căpitan pe vremea revoluţiei, şi pe Luca.
            Al douilea căpitan al revoluţiei a fost Ion Cloşca, cel mai intim prieten al lui Horia. Cloşca, ca şi Horia, era iobag al statului din comuna Cărpeniş, lângă Abrud. Numele său adevărat era Ion Oargă, iar Cloşca, un simplu epitet popular, i s-a dat în glumă de consătenii săi, conform uzului românesc de a i se da fiecăruia câte o poreclă. Inteligent, concentrat şi curagios, Cloşca câştigase încă de tânăr iubirea ţăranilor din comunele Cărpeniş, Abrud şi Bucium, care în trei rânduri îl trimiseseră ca deputat al lor la Curtea din Viena. Mai întâiu a fost trimis în anul 1779, când avea numai 32 de ani. Ceva mai înstărit decât Horia, poseda o casă mai bună pe o coastă lângă drumul ce duce dela Abrud la Câmpeni, anume pe coasta Cloşceştilor, apoi câteva locuri de arătura, şi fâneţe. Pe soţia lui o chema Marina, pe fratele său Teodor Oargă, iar pe soru-sa Achimia.
            În fine al treilea căpitan, George Crişan, era tot iobag al statului din comuna Cărpeniş, având pe vremea revoluţiei etatea de 52 de ani. Mândru şi impunător, sever şi hotărât. Numele său adevărat era Marcu Giurgiu, originar din comuna Vaca, judeţul Zarandului, adică de pe Valea Crişului Alb, ceeace i-a adus numele de Crişan din partea muntenilor. La Cărpeniş a ajuns prin însurătoare. Fost soldat în armată, unde disciplina militară i-a înăsprit şi mai mult natura sa de fer, pe care a dovedit-o în mijlocul crâncenelor vărsări de sânge comise de el şi oamenii lui în contra nobililor din comitatul Zarandului.
            Este interesant de amintit că în afară de Horia, Cloşca şi Crişan mai apare în primele zile ale revoluţiei încă un al patrulea căpitan, un bărbat de statură înaltă, cam de 50 de ani, cu faţă negricioasă, purtând pe cap o chiveră roşie de soldat, încins cu o sabie lungă şi purtând două pistoale la brâu. Acest căpitan a fost prezentat în faţa poporului din Bucium (la 8 şi 9 Nov. 1784) de către însuşi Horia, care îi zicea "căpitan". Toate ordinele date de Horia, el le-a înăsprit şi mai mult. Este însă curios că acest căpitan plecând în ziua de 9 Novembre din Bucium în comuna Muşca, el dispare de pe teatrul revoluţiei pentru totdeauna.
            Cine şi de unde era acest căpitan, nu s-a stabilit nimic precis până azi. După unele manuscrise contimporane, el ar fi fost un ofiţer rus cu numele de Mihai Poperski sau Popescu, dânsul declarând odată că ar fi din Bucureşti, iar altă dată dela Iaşi.

Note:

1)    Rubin Patiţia, fost avocat în Câmpeni, susţine în cartea sa: "Munţii nostri, Ţara Ţopilor", că Horia a fost de 4 ori la Viena: în 1779, în 1780 şi fără a preciza data călătoriei a treia, spune că a patra călătorie a făcut-o în anul 1783, în postul Crăciunului. Drumul pe jos, la dus şi la întors, comptând 2 luni, Horia a fost primit pentru ultima oară în audienţă de împăratul Iosif II la 1 Aprilie 1784.
2)    Casa era situată pe dealul Fericetului, aproape de culme, şi s-a păstrat până în anul 1898.
   
Acest site a fost creat în 25 noiembrie 2007, iar această pagină a fost revizuită în 1 ianuarie 2010 de către Bogdan Briscu bogdan@taramotilor.ro

[cristian87]

Masacrul de la Moisei

Masacrul de la Moisei a fost făcut la data de 14 octombrie 1944 de către unităţi militare maghiare aflate în retragere din Transilvania de Nord, pe Valea Izei, în două case de lemn aflate la ieşirea din comună. Au fost ucişi 29 de etnici români.
         Moisei este o comună situată în partea de sud-est a judeţului Maramureş, aflată la jumătatea distanţei dintre oraşele Borşa şi Vişeu de Sus. După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, NV Transilvaniei intră sub ocupaţie maghiară, întreg Maramureşul fiind alipit Ungariei. Comuna Moisei a fost printre primele aşezări româneşti ce au intrat sub administraţie ungară în 7 septembrie 1940.[1] La data de 23 august 1944, România trece de partea Aliaţilor şi alături de armatele sovietice încep luptele pentru recâştigarea Transilvaniei de Nord. La începutul lunii octombrie a anului 1944, frontul înainta în interiorul Ardealului, fiind eliberate primele teritorii. În aceste condiţii au avut loc şi crimele din Moisei.
Ansamblul monumental de la Moisei al sculptorului Gheza Vida ridicat în memoria victimelor
         La data de 14 octombrie 1944 trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei au omorât 29 de români în două case de lemn de la periferia comunei Moisei, pe drumul principal ce duce spre Borşa.[2] Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas în viaţă. Cei doi supravietuitori sunt Vasile Petrean, originar din comuna clujeană Pălatca, şi Vasile Ivaşcu, care ulterior a înnebunit parţial.[3] Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din judeţul Mureş, 3 din judeţul Cluj şi 4 din judeţul Maramureş. Aceşti ţărani ardeleni erau internaţi în lagărele de muncă din oraşul Vişeu de Sus, fiind acuzaţi de "trădare de patrie", de patriotism românesc ori partizanat.[3] În condiţiile înaintării forţelor militare aliate, cei mai mulţi dintre cei încorporaţi în unităţi de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului şi să se întoarcă în localităţile de domiciliu. Unii au reuşit, alţii, între care şi cei ucişi la Moisei, au fost prinşi de jandarmii de front şi duşi într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de exterminare naziste.[2]
    În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vişeu de Sus au fost urcaţi într-un camion şi transportaţi la Moisei, comuna fiind în prealabil complet evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închişi într-o căsuţă de lemn, fiind împuşcaţi de către soldaţii maghiari, care trăgeau prin geamuri şi uşă. În continuare au fost ucişi şi ceilalţi români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeaşi noapte, militarii incendiind satul şi arzând circa 300 de case.[3] Cadavrele intrate deja în putrefacţie, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor. Deasupra gropii comune s-a înălţat o troiţă de lemn, înlocuită dupa câţiva ani de un obelisc din piatră.[2]
    În anul 1983 cele două locuinţe în care s-au săvârşit crimele au fost transformate în case memoriale, muzee deschise publicului larg, iar în amintirea martirilor a fost ridicat un ansamblu memorial. Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră - 2 chipuri omeneşti şi 10 măşti tradiţionale maramureşene - fiind realizat de sculptorul maramureşan Gheza Vida.

[dedu]

da stii ca nu ma intereseaza ???? si stii de ce ? pt ca ii nu ma juta la nimic.
hai ca ti dau nr de telefon alui dedu poate va intelegeti????

Da,care vrea sa vb cu mine sa ma contacteze,imi place sa citesc despre stramosii mei,sa stiu istorie pentru ca daca uitam istoria.....se poate repeta.
Oricum,nu mai zic nimic despre unguri decat: Iertam dar nu uitam!!!!!
Apropo de Matei Corvin si Stefan cel Sfant(Gelu din Maramures-roman) ori Carol de Anjou care era francez.....asta este ''drama'' ungurilor,nu au prea au avut regi unguri mari,sau predat de bunavoie tuturor,condusi de romani,austrieci,francezi,polonezi.....si-au pus fundul la bataie tuturor numai sa aibe Transilvania....acum si-ar pune fundul la bataie si rusilor