Eminescu

Creat de apiardelean, Ianuarie 15, 2011, 07:22:54 PM

« precedentul - următorul »

stefan1

Citat din: oroles din Martie 14, 2015, 07:28:22 AM
Nu sunt de acord cu faptul ca Eminescu sustinea boierimea. A se vedea "teoria paturii superpuse" in care ii critica destul de aspru. Pe de alta parte, el era fiu de mic boier. Tatal sau fusese caminar, acest rang boieresc fiind cumparat. Practica rangurilor cumparate era destul de deasa in vremea fanariotilor. Voiai sa fii boier, dadeai banul si se rezolva. De aici si terminatia "escu" a numelui care arata o descendenta boiereasca, numele real fiind Eminovici.

  Nu stiu daca ai citit atent ce am reprodus din Slavici. Eu il consider o sursa foarte veridica, fiind bun prieten cu Eminescu, iar datele prezentate spune ca le are chiar de la fratele poetului, Mateiu, capitan de dorobanti in Mizil. Deci dupa acesta nu poate fi vorba de un razes intre bunicii sau strabunicii lui. Repet din nou ce a sppus Slavici: Strabunicul dinspre tata era ofiter de cavalerie in armata regelui Suediei, care dupa dezastrul de la Poltava (1709, cred), se refugiaza la Suceava, pe langa boierul Mustata. Se casatoreste cu o moldoveanca si are un baiat, bunicul lui Eminescu. Acesta a avut doi copii, dar doar George, tatal lui Eminescu a trait, celalalt, Stefan, murind de holera, probabil in 1812, cand a fost 'Ciuma lui Caragea'.
  Rangul de caminar acesta l-a luat in 1841, la un an dupa casatoria cu fata lui Vasile Iurasca, care era stolnic. Numele de Eminescu tot Slavici spune ca l-a luat "dupa al treielea an de scoala", adica la 9 ani, la sugestia profesorului lui Aron Pumnu (la care a stat si in gazda) si motivul era ca numele sa aiba o sonoritate romaneasca. Tatal lui si chiar fratele Mateiu si-au pastrat numele de Eminovici. Noi eram invatat ca Iosif Vulcan de la "Vatra", unde Eminescu a publicat cateva poezii de inceput, i-ar fi schimbat numele.
  Despre atitudinea fata de boieri Slavici zice bine: avea respect mare pentru vechii boieri ce se potriveste cu venerarea pe care el o avea fata de stramosi ("Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini,/ Descalecatori de tara, datatori de legi si datini"). De boierii mai noi spune ca sunt un rau necesar. In schimb este vehement si uneori pe nedrept impotriva liberalilor, care cuprindea burghezia nult mai pestrita, cu mai multe elemente alogene fata de care si Slavici arata ca Eminescu era ostil.
Nimic nu costa mai mult decat nestiinta! (Legea lui Moisil)

stefan1

  Despre rusi in viziunea lui Eminescu, dau niste fragmente dintr-un articol din "Tribuna" scris de Vasile Rusu (VR):
  "  ...
Dând dreptate Poetului că ,,fără cultul trecutului nu există iubire de ţară" – pentru a vedea cât de puţin învaţă popoarele din istoria trăită – dând greşelilor istorice grave posibilitatea să se repete – oferim cititorilor Trinunei opi­niile sale, din păcate  vala­bile şi azi pentru neamul românesc, îndeosebi.
***
La baza documentării sale istorice stă colecţia de docu­mente adunate cu pasiune şi dragoste de neam, din arhi­vele străine, de patriotul bucovinean, Hurmuzaki, la tra­ducerea cărora, din ger­mană, au trudit atât Eminescu, cât şi întemeietorul – Ioan Slavici – ca preşedinte al Co­misiei Academiei Române.
Nicolae Iorga întăreşte adevărul că Poetul ziarist e stăpân pe o cultură istorică temeinică: ,,Nu a fost om să cunoască mai bine viaţa românească, din toate punctele de vedere şi scrisul său din toate timpurile." E convins că Eminescu ,,Stăpânea cu desăvârşire (s.n.) cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia sa n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei." De altfel, Poetul nota într-un caiet: ,,Adevărul este stăpânul nostru – nu noi stăpânim adevărul."
Să dăm cuvântul poetului stăpân pe istoria naţională şi universală cu gândul la ce se petrece în Europa de ră­sărit...

,,Luând – fără nici un drept, fără nici o justificare legitimă, cu ajutorul celor mai urâte mijloace – partea dinspre răsărit a Moldovei în stăpâ­nirea sa, Rusia a făcut ca graniţa dintre Moldova şi aşa numita Basarabie să fie ştearsă cu desăvârşire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri (influenţa, V.R.) asupra Moldovei şi asupra întregului popor românesc."
,,Ca popor ortodox (...) ro­mânii au gravitat în tot cursul veacului XVIII spre Rusia pravoslavnică şi, în principiu, au admis supre­maţia duhov­nicească a Ţarului; bărbaţii politici din Rusia nu se mai îndoiau că, după ce Moldova devenise un fel de provincie ruseas­că, iar poporul român căzuse sub înrâurirea directă a celui rusesc, Românii vor intra (...) în curentul ce năvă­leşte dinspre miazănoapte asupra lor."
,,Tocmai puşi faţă cu viaţa rusească, Românii au în­ceput a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individuali­tăţii lor naţionale; tocmai în contact cu ruşii, românii erau mai mândri de românitatea lor. E nobil răsadul din care s-a prăsit acest popor românesc (...) cei nouă mili­oane de Români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase co­mori (morale şi culturale V.R.) decât nouăzeci (de) mili­oane de ruşi; înrâurirea Rusiei ne este strică­cioasă."
***
,,De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superio­ritatea individualităţii noas­tre (...) şi să ne urască tot mai mult."
,,Fără îndoială, această ură a fost întemeiată (...) când între Moldova şi aşa numita Basarabie – comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru ei, de aceea au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea dintre Românii de peste Prut şi restul poporului român."
,,De atunci şi până azi, măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără oprire. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit în ziua de Paşti a cânta ,,Cristos a înviat!" în româneşte. Nimic în limba română – nu se poate scrie! Nimic din ce e scris în limba română – nu poate trece graniţa fără a da prilej de presupuneri şi persecuţii; ba oamenii înstăriţi se feresc să vorbească româneşte în casă; într-un cuvânt, orice manifestare de viaţă românească e interzisă, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate acestea, mai e şi sistemul de colonizare silnică. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila şi duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să-şi piardă energia caracterului naţional – să fie mai primitoare măsurilor de rusificare." (Secuii şi ungurii din România au prilejul să cugete!)
,,Popoarele latine îi întâmpină pe Români, cu mai multă ori mai puţină căldură, dar, în urmă (după detronarea lui Cuza), aleg în capul Ţării ,,pe un membru al celei mai ilustre familii din Europa" (Carol I – V.R.)". Iar azi l-au ales pe fostul nostru primar – Iohannis.
***
,,Aruncaţi din întâmplare la răspântia dintre cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite: lumea modernă, cea musul­mană şi cea muscălească (de la Moscova, V.R.) Românii, chiar în virtutea ori­ginei lor, sunt meniţi să reprezinte interesele ideilor moderne şi să fie un strat de cultură deosebită – în care cele trei lumi se întâl­nesc şi se împacă (...) Acum când muscalii par să pună în primejdie paşnica dez­voltare a vieţii moderne, lup­ta trebuie să se urmeze contra lor şi câtă vreme pi­ciorul român mai stă ţeapăn pe faţa pământului, unirea slavilor de la miazănoapte cu cei de la miazăzi, atât de mult dorită – nu se poate face. Oricât de mic, Statul român e puternic, fiindcă de dânsul depinde starea de lucruri stabilită prin munca veacurilor în Europa, (pentru că) în trânsul se întâlnesc interesele marilor popoare de la apus."
Nimic nu costa mai mult decat nestiinta! (Legea lui Moisil)

pistol28

'Cei care nu pot învăţa din istorie sunt condamnaţi să o repete."
Trebuie sa stii sa vezi,
ca sa prevezi
si sa prevezi ca sa previi

stefan1

  Ioan Scurtu a publicat numeroase studii despre Eminescu el fiind membru activ al "Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor". Articolul  "Din copilăria lui Eminescu" apărut în anul XX, nr. 46 (1903), în data de 9/22 martie, în rubrica «Tribuna Literară» punctează relaţia poetului cu satul, autorul oferind posibilitatea asocierii localizării naşterii poetului cu oricare localitate rurală românescă:
«  Un tablou admirabil din vieaţa românească dela ţeară, căruia nu i-se va găsi uşor părechea, ne farmecă în "Călin":
"Atunci intră în colibă, şi pe capăt unei laiţi
Lumina cu mucul negru într'un hîrb cu roş opaiţ,
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă;
Un păpuc e sub o grindă, eară altul după uşă;
Hîrîită, noduroasă stă în corb rîşniţa veche;
În cotlon torcea motanul pieptănându-şi o ureche;
Sub icoana afumată unui sfânt cu comânac
Arde'n candel'o lumină cât un sîmbure de mac;
Pe-a icoanei policioară busuioc şi mint'uscată
Umplu casa'ntunecoasă de-o mireazmă pipărată;
Pe cuptorul uns cu humă şi pe roşcovii păreţi
Zugrăvit-a c'un cărbune copilaşul cel isteţ
Purceluş cu coada sfredel şi cu beţe'n loc de labă,
Cum mai bine i-se şade unui purceluş de treabă;
O beşică-n loc de sticlă e întinsă'n ferăstruie,
Printre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbue"
Asemenea imagini adeverate din vieaţa noastră dela ţeară, prinse minunat în mreaja de aur a formei artistice, nu puteau fi lesne zugrăvite, dacă Eminescu nu şi-ar fi primit întâia educaţie în mijlocul acestei vieţi şi dacă el încă din fragedă vîrstă n'ar fi înveţat să observe firea şi oamenii prin intuiţia nemijlocită a naturei şi-a poporului de la sat – Ioan Scurtu».
În Tribuna nr 190 din 20 august (1 septembrie) 1889 descoperim articolul «Amintire despre Eminescu.» al scriitorului Alexandru Vlahuţă, cel care ne-a lăsat moştenire «România pitorească» despre care cineva spunea  că este "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară":   «Sunt zece ani de când am fost pentru ânteia-oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podul Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într'o odae largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărţi multe tixite pe noue poliţe lungi (...), o maşină de cafea pe sobă, un lighian de păment într'un colţ, şi un cufer vechiu, pe păreţi nici o cadră. Poetul era singur, într'un surtuc lung preste cămaşa de noapte. Prietenul care m-a condus îl cunoscea din copilărie, îşi ziceau tu. (...) Sfiicios me uitam la Eminescu şi mi-se părea un zeu tiner, frumos şi blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se desvelia o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică, şi-n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, musical, umbrit într'o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieaţă şi de emoţiune, care une-ori te înfiora ca nisce acorduri curioase, neaşteptate.
Din ziua aceea am căutat se me împrietenesc cu el. Mâncam adesea la acelaşi birt, şi multe seri ni-le petreceam împreună, "vorbind reu de lume" şi fumându-ne dejunul şi prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul "Timpul". Muncitor şi conscienţios preste mesură, de multe-ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Şi a doua zi palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c'un teanc de manuscrise întra în tipografie unde rînduia materia, redacta informaţiuni, făcea corecturi, şi numai seara, când gazeta începea să se venture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte, că e trudit şi n'a mâncat nimic în ziua aceea.
Îmi pun mânile la ochi şi trec repede preste acest şir de ani, în care Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi mai nobilă parte din vieaţa şi inteligenţa lui pentru ... o miserabilă bucăţică de pâne. Când veniau căldurile nesuferite ale verii, patronii dela "Timpul" plecau toţi pe la băi. Eminescu stătea neclintit în Bucuresci, mistuindu-se şi luptând până la jertfă pentru onoarea şi triumful altora, soldat credicios şi nefericit.»
Nimic nu costa mai mult decat nestiinta! (Legea lui Moisil)

stefan1

  Tribuna lui Slavici a pus bazele "Cultului lui Emi­nescu" înaintea dispariţiei poetului. Ştirile despre sănă­tatea poetului erau consem­nate în "Cronica" cotidianului. În Tribuna nr 122, din 31 mai (12 iunie) 1889 se inserează o scurtă ştire ce amintea de starea de sănătate a poetului: "Sănătatea poetului Eminescu merge din ce în ce mai reu. E în aşa o stare, că nu mai scie ce face şi eară scrie, spunând că sunt tra­duceri din Cicero. Drul Sutzu, în căutarea căruie este, nu dă nici o speranţă de scăpare; din contră spune că e fatal, ca boala să se agraveze mereu".
În "Foiţa Tribunei" apare în nr. 123 (din 1/13 iunie 1889) un amplu articol, cu ştiri din pre­sa bucureşteană, intitulat "Sănătatea lui Eminescu": « Ziarele de preste munţi ne aduc sciri tot mai triste despre sănătatea poetului Emi­nes­cu. Acest talent uriaş îşi sfir­şesce vieaţa într'un mod atât de vrednic de compătimit. (...) Eminescu, cea mai mare glo­rie literară a neamului nos­tru, sfîrşesce vieaţa-'i de mise­rii în casa de nebuni. Acela care a îndrumat poesia româ­neas­că pe cărări necu­nos­cute pă­nă atunci; acela care a legat forma cea mai artistică cu fon­dul cel mai adunc; acela care în adever a făcut o şcoală ce nici-când nu va peri, şi care dom­nesce astăzi ori-unde e talentul, - se stînge par'că nici nu ar fi fost, uitat de toţi, de neamuri şi de prieteni,
de întreaga tinerime, care printr'­însul s'a născut moralicesce. (...)
Cum m'a văzut, m'a recu­noscut, mi-a zis pe nume şi m'a îmbrăţişat. Nenorocitul poet are, par'că clipe de luci­ditate, care înse imediat dis­par, lăsând loc unei inco­he­renţe spăimentătoare. (...) Şi scrie, scrie mereu, fără intre­rum­pere, pe ori-ce petec de hârtie. Pomenesce mereu de limba arabă, de limbile slave, de limba sanscrită, toate înse fără nici un şir. (...) Şi earăşi cade pe gânduri, mai mult rupe ţigările decât le fumează (...). Boala lui e incu­rabilă. Astăzi nu mai e nici o nădejde de vindecat.
"Ce curios lucru!" îmi spu­nea domnul Dr. Sutzu, care-l în­grijesce, "toţi poeţii cei mari ai ţerii sunt loviţi de boala aceasta. Eliade, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, toţi au fost victimele ei... Dar e positiv, că bietul Eminescu e victima unei prea mari frămentări intelec­tuale. Astăzi, când e nebun, şi tot se vede într'însul cât a cetit. "Dacă nu va muri de vre-o boa­­lă accidentală, de o pneu­mo­nie sau cine scie de ce alta, apoi are să se sfîrşească prin­tr'un ramolisment total. (...)"
Aceea ce înse este întris­tător, e că nimenea nu se gân­desce la dînsul. Camera i-a votat o pensiune de 250 fr. pe lună, dar acea pensiune n'a ridicat-o nimenea până acum, căci nimenea nu s'a dus la tri­bunal să ceară autorisa­ţiunea.
De aproape patru luni, ne­norocitul se găsesce în casa de sănătate a dlui Dr. Sutzu. Se scie, că acest institut este privat. Redacţiunea "Româ­niei Libere" a făgăduit, că va ave grija cheltuielilor, dar până azi dl Dr. Sutzu n'a primit nici un ban. Toate cheltuelile lui le poartă dl. Dr. Sutzu, care nu scim pănă unde va mai pute împinge această genero­zitate, pentru care toţi oamenii cu simţire trebue se-i mulţu­mească.
Un alt ziar din Bucuresci, "Universul" scrie: Un confrate a făcut o visită la spitalul doctorului Sutzu, ca să se informeze de starea marelui şi nenorocitului poet Emines­cu. Eată ce ne relatează el: "La spital suntem întroduşi în cabinetul doctorului Sutzu, şi după zece minute sosesce Eminescu însoţit de supra­veghietorul seu. Eminescu ni-s'a părut excesiv de slab; obrajii îi sunt afundaţi şi pare mai slab, pentru – că i s-a ras barba la spital; ochii îi sunt rătăciţi. (...) Marea sa preocu­paţie preste zi este să adune tot ce găsesce, funduri de cutii de chibrituri, bucăţele de lemn, etc. toate aceste lucruri mici sunt pentru dînsul bani, galbini; după-ce-şi umple cu dînsele buzunarele, cere se vadă pe doctor, le numeră bucată de bucată şi i le dă ca resplată pentru bunele sale îngrijiri. După ce ne mai spu­se, că cetesce toate ziarele din Bucuresci, Eminescu se retrase în curte. Atunci între­barăm pe doctor, ce gân­desce de boala lui. Doctorul Sutzu ne zise, că sgomotele alarmante, care au circulat asupra sănetăţii lui Emines­cu, trebuesc atribuite unor friguri intermitente, de care nenorocitul poet a fost lovit septemâna trecută. "Boala" adause doctorul, "e dealtfel foarte gravă şi chiar incu­rabilă ; e ramolirea completă a creerului; va veni un mo­ment, când Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai pute vorbi şi va cade într'o prestraţie completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se va mai plimba. Dacă boala îşi va urma mersul regulat, va mai pute trăi vre-o trei ani; numai un cas acci­den­tal ar pute aduce o con­gestie cerebrală şi se-l trăs­nească pe loc. (...) Aflăm, că biblioteca lui Eminescu se află la dl Titu Maiorescu. Această bibliotecă conţine patru mii de volume, precum şi o mulţime mare de manu­scrise de ale poetului. În manus­crisele aflate la dl Maiorescu, sunt scrieri de multă valoare, între care o gramatică a limbilor slave, scrise de poet precând era sănetos.»
În numărul din 20 iunie (2 iulie) 1889 cotidianul Tribuna (nr. 139) anunţă sub titlul "Mihai Eminescu." decesul aces­tuia: «Sâmbătă dimi­nea­ţa în 29  l.c. (n.r. luna curentă) genialul şi nefericitul nostru poet Mihail Eminescu a murit în casa de alienaţi a doctorului Sutzu. Cea mai glorioasă în­trupare a geniului românesc şi-a şfîrşit vieaţa de miserii în modul cel mai trist. Cu el s'a stîns cea mai măreaţă figură a literaturii românesci. Eată amenuntele ce le cetim des­pre moartea lui în ziarele de preste munţi : "Românul" scrie: (...) Ieri-dimineaţă el ceru se i-se dee un păhar cu lapte şi ceru se i-se trimită doctorul Sutzu, căci vrea se vor­bească cu el. Era în mo­mente de luciditate; doctorul întrebându-'l cum se simte, Eminescu res­punse, că are dureri în tot corpul, care îi cau­sează mult reu. Din nenorocire ... aceste momente lucide n'au ţinut mult, căci după o jumetate de oară, bietul Eminescu începu din nou se ... aiureze. Doctorul Sutzu căuta se-l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o oară, când doctorul Sutzu întra din nou la el, de astădată îl găsi întins ... fără nici o sufla­re. Eminescu murise.»
Nimic nu costa mai mult decat nestiinta! (Legea lui Moisil)

fiug1970


stefan1

Nimic nu costa mai mult decat nestiinta! (Legea lui Moisil)

stefan1

#22
  Lucruri mai putin cunoscute despre Eminescu
                   de Ana Maria Matusoiu
  "* Site-ul www.9am.ro notează că, în copilăria sa, Mihai Eminescu avea un stil ciudat de a-şi speria tatăl. Mihai Eminovici (pe atunci) prindea şerpi şi îi ducea în apropierea casei părinteşti, iar după ce lăsa reptilele acolo, îşi chema tatăl, căruia îi spunea că a prins o pasăre. Apoi, Eminescu stătea deoparte şi se amuza teribil de întâlnirea tatălui cu reptilele.
* Când a scris poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ", Eminescu era îndrăgostit de Cleopatra Leca Poenaru, fiica lui Constantin Lecca şi verişoara lui Caragiale, o tânără care avea casa pe o stradă încadrată de plopi. Eminescu a numărat copacii şi i-a dat un număr fără soţ.
* În 1877, pe vremea când lucra la ,,Curierul de Iaşi", Mihai Eminescu răspundea scrisorii lui Ioan Slavici, care îi propusese să meargă de la Iaşi la Bucureşti, pentru a lucra la ziarul ,,Timpul", principalul organ de presă al Partidului Conservator. În răspunsul oferit luI Slavici, Eminescu se vaită de situaţia financiară. ,,N-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma. 100 de franci am pe lună. Din ce dracu' să plec? Am şi bagaje. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvântului? În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil! A munci şi a avea – just. Prin urmare, deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aeolos (n.r.  zeul vânturilor în mitologia greacă). Aşadar, dă bani de drum şi vin!", îi scria Eminescu lui Slavici.
* Mihai Eminescu nu a renunţat să scrie poezii nici în cele mai grele timpuri. După moartea sa au fost găsite în buzunarul de la haină poeziile ,,Viaţa" şi ,,Stele în cer", pe care le-a scris în ultimele clipe de viaţă.
* Cea mai cunoscută imagine a lui Mihai Eminescu este aceea dintr-o fotografie realizată pe când acesta avea 19 ani, informează webcultura.ro. Fotografia a fost realizată în 1869, în Piaţa Sf. Wenceslas din Praga, de către fotograful Jan Tomas. De altfel, există doar patru fotografii despre care se ştie cu siguranţă că îl reprezintă pe Mihai Eminescu.
* Există un asteroid cu un diametru de 6 kilometri, care se numeşte Eminescu. Asteroidul 9495 Eminescu a fost descoperit în anul 1971 la Observatorul Palomar, California. La început, asteroidul s-a numit doar 9495. În 2000, declarat ,,anul Eminescu", preşedintele Comitetului Naţional de Astronomie, Magda Stavinski, a spus că Uniunea Astronomică Internaţională i-a atribuit asteroidului
numele lui Mihai Eminescu.
* Lui Mihai Eminescu nu i-a plăcut niciodată matematica.
,,N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului", scrie în ,,Viaţa lui Mihai Eminescu", de George Călinescu.
* Theodor V. Ştefanelli mărturisea în ,,Amintiri despre Eminescu", că poetului îi plăcea să joace fotbal. ,,Locuiam în strada Cuciur Mare (din Cernăuţi) şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa-numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca mingea cu noi".
Nimic nu costa mai mult decat nestiinta! (Legea lui Moisil)

stefan1

Nimic nu costa mai mult decat nestiinta! (Legea lui Moisil)

stefan1

Nimic nu costa mai mult decat nestiinta! (Legea lui Moisil)