Albinăritul
În ţinuturile bucovinene, albinăritul este o ocupaţie multimilenară, datând încă din epoca tracilor. Despre existenţa ei ne vorbeşte Herodot, care în Istoriile sale, descriind ţinutul nord-dunărean, mărturiseşte că albinele „. . .sunt aşa de multe pe ţărmul stâng al Dunării. încât împiedică chiar şi pe oameni să treacă fluviul".
Adânc înrădăcinat în viaţa românilor, albinăritul a dăinuit apoi veacuri de-a rândul, ajungând ca în epoca voievodală numai în Moldova să existe sute de stupine, asupra cărora documentele domneşti începând din secolul al XV-lea, ne dau foarte multe ştiri.
Acestea erau nelipsite din daniile făcute ctitoriilor ca şi de pe moşiile domneşti, iar prin sate mulţi locuitori ţineau pe lângă gospodăriile lor şi câţiva stupi. Aşa se face că timpul lui Ştefan cel Mare, produsele exportate către Veneţia au fost tocmai mierea de albine şi ceara folosită pentru iluminatul palatelor ducale.
Starea înfloritoare a stupăritului în Bucovina, îl va determina mai apoi pe Dimitrie Cantemir să aştearnă alese pagini de apreciere a acestei ocupaţii, savantul domnitor dovedindu-se a fi un bun cunoscător al vieţii albinelor.
Astfel în Descriptio Moldaviae el scrie următoarele : „Voi spune ceva cât de cât despre albine, fiindcă eu am băgat de seamă că îndeletnicirea albinăritului nu este neplăcută şi poate că nici nu o ştie toată lumea.
Bucovinenii trag foarte mari foloase de pe urma lor; toate câmpurile sunt pline de flori dintre cele mai frumoase şi cele mai plăcute, iar pădurile le dau necontenit hrană îndestulătoare ca să-şi strângă ceara şi mierea. Aceştia ar avea foloase şi mai mari de pe urma lor, dacă li s-ar îngădui să păstreze toate roiurile care roiesc în fiecare an. Dar pravila ţării îi opreşte să aibă stupi mai mulţi decât îngăduie pământul fiecăruia, pentru ca înmulţirea albinelor la unul să nu-i păgubească pe vecini.
În afară de faguri de miere şi ceară obişnuită, albinele mai fac şi o anumită ceară cu un miros foarte puternic şi de o culoare negricioasă, nu pentru păstrarea mierii înăuntru ci împotriva luminii soarelui. De aceea prisăcarii când prind un roi nu cu regina lui, îl aşează într-un stup în care fac găuri şi crestături în locuri felurite. Albinele, mai înainte de a se apuca de altceva, astupă găurile şi crestăturile cu ceara neagră de care am pomenit mai sus, fiindcă ele nu pot lucra decât în întuneric şi abia după aceea se apucă de lucru.
Ceara aceasta, împreună cu mierea, o scot prisăcarii la vremea hotărâtă ; fiindcă are un miros aproape ca de ambră şi ţine la razele soarelui, ei o vând cu atât mai scump.
S-a băgat de seamă că roiurile de albine care se află prea aproape unele de altele, când se întâlnesc în văzduh, încep o bătălie aprigă, care nu încetează până când una sau alta din părţi nu o ia la goană înfrântă. Partea biruitoare nu mai adună de aci înainte mierea florilor, ci se duce în fiecare zi la fagurii învinşilor şi ia mierea adunată, pe care aceştia nu o pot apăra.
Când prisăcarii bagă de seamă că albinele lor lucrează fără spor, le stropesc pe câte le găsesc în stupi cu var stins în apă. A doua zi se duc la vecinul pe albinele căruia au prepus, îi arată petele albe şi-l pun să le împlinească paguba căşunată".
Pe atunci stupăritul se făcea încă primitiv. La munte familiile de albine erau adăpostite în buduroaie făcute din scorburi de copac, iar la câmp în stupi de paie.
Sătenii aşezaţi în vecinătatea pădurii, au întrebuinţat în trecut numai stupi din buduroaie de lemn, aşa cum se mai pot vedea şi astăzi la unii apicultori mai bătrâni. Acoperiţi cu câte o lespede mare de piatră, sau cu „haizaş" de şindrilă, stupii erau aşezaţi la loc însorit, în rând, pe două prăjini prinse pe ţăruşi sau pe câteva pietre, cât mai sus de la pământ ca să nu tragă umezeală şi să nu intre şoarecii în ei.
În partea de jos, li se făcea câte o gaură care servea de urdiniş, iar pentru clădit fagurii, stuparul le prindea înăuntru două, trei beţe aşezate cruciş, între care albinele lucrau mai apoi tot cuibul familiei.
Când sezonul marelui cules era pe sfârşite şi în celule mierea se aduna ispititoare, stuparul afuma albinele cu pucioasă (sulf) şi astfel după ce roiul murea, putea să scoată fagurii din stup.
Până la introducerea în anul 1865 a maşinii de extracţie a mierii prin centrifugare, fagurii erau extraşi prin presare cu mâna, iar ceara rămasă era topită şi făcută turte.
Fiind foarte apreciată în trecut ca materie primă pentru iluminat ca şi în medicină, ceara din Moldova era mult căutată pe piaţa internaţională. De aceea Ştefan cel Mare a restrâns mult comerţul cu ceară de albine, care pe atunci se exporta numai de domnie, cântărită în preţ greu de aur
