Apicultura - Forum discuții Apiardeal

Pe 15 ianuarie sarbatorim pe cel care a dat nume;EMINESCU.

Ziua marelui EMINESCU pe care am inceput din an in an sa il uitam.

..................................................................
De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Auprez en tu l nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un isvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă,
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în Sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele lastos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

     Este greu sa mai adaugi ceva la aceste versuri .....si Doamne atat de actuale.
Din pacate in curand Romania va avea genii si valori recrutati din categoria perversilor de pe targona si alte......ma iertati jnu mai pot continua. Ma bucur pentru ca Basarabenii, fratii nostrii nu au incetat sa-l numeasca POETUL NOSTRU NATIONAL

     
  În şcoală am învăţat că E­minescu s-a născut la 15 ia­nuarie 1850, la Ipoteşti. Din articolul «Memoriu asupra lui Eminescu», din Tribuna nr. 166 - 22 iulie/3 august 1889,  înţelegem că s-a năs­cut în satul Dumbrăveni, la 8 no­iem­brie 1848 (?), contu­rân­du-ne şi o imagine des­pre familia şi înaintaşii poe­tului:
«Am promis că vom publica un memoriu asupra lui Eminescu. Acum venim să ne împlinim promisiunea şi putem se asigurăm pe onor, cetitori, că cele-ce înain­­tăm în privinţa lui Emi­nescu sunt culese din isvoa­rele cele mai sigure. Mult avem de a mulţumi în aceas­tă privinţă fratelui lui Emi­nescu, dlui căpitan Mateiu Eminovici, care cu o bună-voinţă îndatoritoare mi-a dat toate lămuririle, de care am putut ave nevoie. Nu voim să zicem, că ceea-ce scriem noi despre Eminescu este o operă completă şi bună, dar această scriere poate servi ca material pentru acela care s'ar apuca se vorbească mai pe larg despre Eminescu. Eată ce avem noi de zis:
Mihaiu Eminovici era fiul căminarului George Emino­vici şi al dnei Raluca (Rariţa), născută Iuraşca, a văzut lumina în satul Dumbrăveni, judeţul Botoşani, la anul 1848, luna Noemvrie 8, în ziua de Sfinţii-Arhangheli, pentru care i-s'a şi dat numele de Mihaiu din botez. Tatăl său era nepot de fiiu al unui invalid  oficer de cava­lerie din armata lui Carol al XII-lea, regele Svediei, care oficer scăpase din catastrofa dela Poltava şi se stabilise în oraşul Sucea­va (Buco­vina) prelungă fa­milia Mus­taţă. După îndem­nul unui membru din familia Mustaţă, oficerul s'a căsătorit cu o Româncă din Suceava şi avu un siingur fiu, pe bu­nicul reposatului Mihaiu. A­cesta căsătorindu-se şi el la rîndul seu tot în Suceava, a avut doi fii, pe George Emi­novici, tatăl lui Eminescu, născut la 1812, şi un alt fiiu Ştefan, mort de holeră.
Unul din fiii lui Mustaţă, anume Ioan, ajuns prin ave­re, şi poate şi meritele sale, la rangul de baron, şi stabi­lindu-se în Botoşani, zidi biserica Vovidenia din acest oraş (cea mai fru­moasă şi mai bogată dintre toate) şi luă în arendă moşia Dumbră­veni dela un boer Valit anu­me Balş.
Începând baronul Ioan Mustaţă a exploata Dum­brăvenii, îşi aduse din Su­ceava ca scriitoraş pe G. Eminovici, care terminase şcoala acolo la un anume dascălul Ioniţă. În urmă baronul, intrând în neîn­ţelegere cu Balş, a plecat din Dumbrăveni, ear' G. Emi­novici a trecut în serviciul lui Balş şi ajuns cu timpul, sub Constantin Balş Dumbră­veanu, poreclit Tăbăltoc (era scurt şi gros), adminis­tra­torul moşiei. La anul 1840 G. Eminovici s'a căsătorit cu cea de a patra fată a stol­nicului Vasile Iuraşcă din satul Ioldesci (locul unde a fost bătălia între Ştefan cel Mare şi Petru Aron vodă), ear' la anul 1841 a fost înaintat la rangul de căminar. (n.a. este reprodus textul decretului). Când a fost făcut sulger G. Eminovici, nimenea din familia acestuia nu scie.
Căminarul a avut cinci fi­ciori şi doue fete. Cel mai mare a fost Şerban, care era doctor în medicină dela uni­versitatea din Erlangen şi a murit la 1874. Al doilea a fost Nicu, care a studiat dreptul şi mai pe urmă s'a făcut agricultor. Acesta s'a sinucis la 1884. - Al treilea George, era locotenent în armata română şi a murit de oftică la 1873. După George a urmat Mihaiu şi după acesta Mateiu, care este în verstă de 34 de ani şi actualmente căpitan de dorobanţi în Mizil. Dintre fete, cea mai mare este Aglaia şi a doua Enrieta ; cea dintâiu a fost măritată după un profesor din Cernăuţi Ioan Drogli (astăzi este veduvă), ear a doua Enrieta, este domni­şoară şi trăesce prelungă mătuşile sale după mamă Fevronia şi Olimpiada dela mănăstirea Agafton, judeţul Botoşani. (Aceasta din urmă este stariţa mănăstirii).
După moartea lui Con­stan­tin Balş de Carboncă, G. Eminovici a intrat în dis­cordie cu Hurmuzachi, că­mărdinerul lui Balş, şi ieşind dela moşia Dorneştii din judeţul Dorohoiu şi mai pe urmă, cu ajutorul de 1000 galbini, daţi de maica Fe­vronia Juraşca, a cumpărat de veci jumătate din moşia Ipotesci, adecă vre-o 400 de fălci, în judeţul Botoşani.
Din venitul acesti moşii, G. Eminovici a întreţinut copii la şcoală, urmând mai toţi şcoa­lele din străinătate.»

  Consider credibil ceea ce a scris Slavici, care a fost bun prieten cu Eminescu la Viena, (acesta l-a sfatuit pe Slavici sa scrie si l-a introdus la "Junimea") dar si apoi in tara.. Maiorescu, in biografia lui Eminescu le cam ameteste cu originile lui spunand ca e revendicat de multe neamuri. Totusi la un moment dat vorbeste ca Eminescu a facut o calatorie lunga prin Polonia, "sa isi caute radacini".

Impărat şi proletar

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Aceste versuri sunt incompatibile cu "CAPITALISMU" si de aceea incet, incet va fi dat uitarii.

Va recomand cele cateva volume de Opere ale lui Mihai Eminescu. E intreaga filosofie social-politica a acestuia, articolele lui de la ziarul Timpul. Veti ramane uimiti de cat de antisemit era. Hitler era mic copil. De fapt opiniile antisemite ale lui Mihai Eminescu sunt formate probabil pe parcursul perioadei cat a stat la Berlin. Nici Hitler nu era singurul nebun. Intreaga societate era antisemita. El este produsul unei societati.

Banc actual: Invatatoarea intreaba la scoala un elev capitalele statelor europene:
Invatatoarea: Capitala Ungariei?
Elevul: Berlin
Invatatoarea: Dar capitala Romaniei care e?
Elevul: Berlin
Invatatoarea: Capitala Austriei?
Elevul: Berlin
Invatatoarea: Stai jos Adolf, nu e bun!

  Problema evreiasca era in acea vreme o tema importanta de dezbatere in toate tarile europene. In toate tarile erau masuri discriminatorii pentru evrei. Erau teoreticieni care sustineau ca evreii au un legamant cu Diavolul care le da puteri supraomenesti. Din acel motiv ei au o putere de munca neobisnuita si autohtonii nu pot sa le faca fata intr-o competitie deschisa. Cum secolul XIX era al nationalitatilor si toti voiau ca natia lor sa ocupe o pozitie cat mai inalta in competitia cu alte nationalitati, masuri restrictive in special fata de evrei s-au luat in mai toate tarile europene.
  Am mai scris, Tarile Romane au fost in planul mai marilor lumii de atunci vazute ca o posibila viitoare patrie a evreilor, in conditia in care ei erau nedoriti in mai toate tarile, iar Palestia, tara lor de drept, era sub turci, care se opuneau vehementreintoarcerii evreilor acolo.
  Am mai scris cate ceva despre aceasta problema aici: 
     http://forum-discutii.apiardeal.com/index.php?topic=1106.msg53964#msg53964

  Eminescu a fost puternic influentat in adolescenta de profesorul lui Aron Pumnu. Acesta, cu o formatie la Blaj, sub influenta Scolii Ardelene, punea ideile de ridicare a natiei printre cele mai importante meniri ale intelectualilor romani. In conditiile in care in perioada lui Eminescu imigratia evreiasca in special in Moldova era foarte mare si in care evreii au inceput sa ocupe multe posturi influente in diferite domenii de activitate, inclusiv in industria incipienta dar si in meseriile liberale, falimentand pe intreprinzatorii romani, Eminescu era vehement impotriva acestei situatii.

Vad ca dilema cu cine conduce lumea (evreii) , e mult mai veche. Insa cei din vechime le pusesera oprelisti.
Si in America tot ei sunt cei mai bogati. Presupun ca fiind primii care au fost obligati sa invete au evoluat mai usor.
Ei citesc si scriu de peste 2000 de ai iar noi nici de 200. Aici cred ca e diferenta. Cultura face multe.

                     Continuarea "Memoriu aspra lui Eminescu"  de I. Slavici (din "Tribuna" - anul 1889)
  "« Mihai Eminescu şi-a început studiile la Cernăuţi în vîrstă de şase ani, unde chiar după al treilea an, la îndemnul reposatului profesor Aron Pumnul, şi-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Aci merită să relevăm, pentru a pute să ne dăm seamă de caracterul lui Eminescu, că precând băiatul Mihaiu era în clasa a II-a primară, a fugit din Cernăuţi şi s'a dus pe  jos până la Ipotesci, cale de 120 de chilometri, lucru care a pus pe gânduri pe părinţii lui. În urmă dînsul fu dus din nou la Cernăuţi şi acolo a urmat apoi la şcoală neîntrerupt pănă când a terminat clasa a III-a gimnasială.
Tatăl lui Mihaiu,după îndemnul unora şi altora, convingându-se şi dînsul pe deplin, că băiatul este inteligent, după terminarea celor 3 clase gimnasiale l-a luat acasă şi l-a făcut funcţionar la comitetul permanent din Botoşani.
În calitate de funcţionar, prin hărnicia şi concepturile sale, atrase atenţiunea tuturor oamenilor cu greutate din judeţul Botoşani. Dar un talent ca Mihaiu nu putea remâne îngropat între actele plictisitoare şi puţin instructive ale unui judeţ, mai cu seamă pe vremurile acele. Sosind în timpul vacanţelor fratele cel mai mare Şerban, care pe atunci era student în anul al II-lea la universitatea din Erlangen, mustra pe tată-seu, că a făcut funcţionar dintr'un om cu o perspectivă foarte frumoasă. Vorbele lui nu fură spuse în pustiu, şi Mihaiu fu trimis în anul 1864 în Ardeal. Aci a studiat în Sibiiu şi în Blaj. Îmi pare reu, că n'am putut afla mai amenunţit, cum, în ce clase şi cât timp a urmat gimnasiul în Ardeal. Destul, că după un timp, poate la vre-o trei ani, tatăl lui Eminescu se pomenesce, că gropul cu banii ce îi trimitea lunar se întoarce înapoi, fiindcă fiiul seu nu mai era la şcoală. Mihaiu întrase ca în pământ.
După vre-o doi ani şi jumetate, Mihaiu fu găsit ca sufler în trupa reposatului Pascaly, care pe atunci se afla în Botoşani. Mihaiu mai fusese sufler şi în trupa artistului Caragiale. După multe stăruinţe, betrânul Eminovici isbutesce se înduplece pe tinerul actor ca se meargă până la Ipotesci. Apucat aci, Eminescu n'a mai putut scăpa ca să se întoarcă la postul seu; dînsul a fost secuestrat formal, ţinut numai în cămaşe şi în ismene până-ce a plecat trupa lui Pascaly din Botoşani. Morala şi multele mustrări ce se descărcau necontenit dela toţi ai familiei, l-au determinat în fine pe Mihaiu se renunţe la vieaţa de actor şi se declare că doresce se studieze filosofia.
În toamna anului 1869, dînsul, după-ce se vezu asigurat în traiul lui, obţinend 18 galbini pe lună dela tată-seu, precum şi toate celelalte trebuincioase, plecă la Viena şi se înscrise la facultatea de filosofie. În anul 1870, în al doilea an de studiu în Viena, a apărut poesia sa « Epigonii », care a făcut mare sgomot în cercurile literare românesci. În timpul acesta Eminescu a mai scris şi alte poesii, pe care le-a publicat în « Convorbiri literare », atregând tot mai mult asupra sa atenţiunea oamenilor de valoare. În 1871 înse s'a îmbolnăvit greu la Viena, şi de aceea fu luat de fratele seu Şerban, care tocmai terminase studiul, şi dus acasă la Ipotesci; unde după o cură mai îndelungată şi îngrijit deaproape de fratele seu, s'a restabilit pe deplin. Acum Mihaiu n'a voit se mai meargă la Viena, ci a stăruit, după consiliile altora, ca se meargă la Jena, pentru care scop, prelungă suma lunară de bani ce primia de acasă, şi-a mai asigurat şi un ajutor din partea societăţii « Junimea », probabil prin dl. Pogor. La Jena n'a stat decât un an, adecă pănă în vara anului 1872, când s'a dus la Berlin unde deasemenea a stat un an şi apoi ear' a dispărut, fără ca familia sa se-i mai scie de urmă. (...)
În anul 1883 fiind inaugurarea statuei lui Stefan-cel-mare la Iaşi, s'a dus şi Eminescu acolo şi a compus cu această ocasiune cunoscuta sa doină poporală :
« Dela Nistru păn' la Tisa,
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate. ... »
Această poesie, când a fost cetită în societatea « Junimea », a produs adeverate tunete de aplause şi o mare mulţime dintre membri se grăbiră se feliciteze pe poet. Curend înse după publicarea acestei poesii, după-ce s'a reîntors în Bucuresci, poate a mai trecut vre-o lună de zile, şi Eminescu fu isbit de cruda boală, care în anul acesta i-a fost atât de fatală. (...) »"

  Articolul «Memoriul asupra lui Eminescu» continuă, Tribuna conturând imaginea fizică dar, şi profilul moral al marelui poet dispărut (în nr. 169 din 26 iulie - 7 august 1889):
«Eminescu  a fost un om de statură mijlocie şi bine legat. În timpul cât a fost mai tiner îşi ţinea trupul drept şi păşia cu siguranţă. Mai târziu, după-ce boala se încuibase în dînsul, umbla cam aplecat şi picioarele le mişca cam greu. Ceea-ce înse ridica pe Eminescu din rîndul celorlalţi oameni, era preste putinţă se nu recunosci în dînsul o inteligentă superioară.
Pe chipul lui brunet, încadrat de un păr negru şi stufos, observai o frunte lată, înaltă şi dreaptă şi nisce ochi vii, schînteietori. Când faţa i-se posomora, lăsa umbră groasă împregiurul seu, ear' când se însenina şi se înveselia, respândia puternice raze de lumină şi de bucurie. Adese-ori îl vedeai gânditor, închis în sine, fără se poţi scoate o vorbă din el, şi earăşi altădată vorbitor, glumeţ sau sarcastic. După-cum îl găsiai dispus, era atrăgător sau respingetor. Şi mulţi, necunoscendu-l mai deaproape, i-au devenit adversari din primul moment! În vorbirea lui limpede, - vedeai limpezimea cugetării lui. Vorbia cu multă înlesnire şi pricepere de cele mai grele cestiuni filosofice, istorice şi filologice. Cunoscea foarte bine limba germană, franceză şi latină şi înţelegea limba slavonă, italiană, turcească şi albaneză. Se ocupa foarte mult şi cu limba sanscrită, şi prietenii intimi putuseră afla, că Eminescu se pregătia pentru compunerea unei gramatice sanscrite. În domeniul istoric îşi făcuse un fel de specialitate din aşa numitul «jus olahale» (dreptul român). Mulţi l-au auzit vorbind adese ori în această privinţă, şi este probabil ca dînsul se fi adunat şi material pentru a începe o lucrare serioasă în această direcţiune. Filosofia, încă din cea mai fragedă tinereţă, i-a fost obiectul de predilecţiune. Schopenhauer şi Kant au fost înse pentru dînsul cei mai distinşi filosofi. Din scrierile lui Kant se afirmă de oameni care  l-au cunoscut foarte deaproape, că a tradus şi comentat cartea intitulată "Kritik der reinen Vernunft" (Critica raţiunii pure).
  Dar dacă Eminescu a fost tare pe terenurile indicate mai sus, se nu se creadă, că dînsul ar fi fost cu desevîrşire profan în partea zisă scientifică. Avea şi din această parte destule cunoscinţe, pentru-ca se poată vorbi cu competenţa omului care caută a privi toate lucrurile dintr'un punct de vedere mai înalt. În arte deasemenea era pricepetor. Putea se apreţieze bine lucrările pictorilor, sculptorilor, avea bun auz muzical şi cânta el însuşi cu destulă dulceaţă, mai cu seamă cântece poporale. De aceste trebue se fi rămas după dînsul o colecţiune foarte bogată, căci mai nu era cântec poporal, pe care se nu-l fi cunoscut.
În limba română, Eminescu a aretat că este adeverat măiestru. Cunoscend modul de vorbire aproape din toate părţile locuite de Români, dînsul a isbutit se-şi formeze o limbă, care se fie tot atât de apropiată de Românul muntean, ca şi de cel moldovean, ardelean, bucovinean ori bănăţean. Nu mai vorbim de dibăcia ce avea în alcătuirea fraselor şi în poesie şi a rimelor, căci în această privinţă s'au pronunţat deja oamenii cei mai competenţi.
Iubirea de neamul românesc, fără deosebire, ori din care parte ar fi fost, era la Eminescu atât de puternică, încât de multe-ori, pătruns până în adâncul inimii de acest sentiment, devenea foarte îngrijat de viitorul românismului în faţa puterii celei mari ce străinii au isbutit se câştige printre Români. Glasul lui, în diversi articoli politici, s'a ridicat cu multă tărie şi asprime contra Maghiarilor pentru Românii de dincolo şi contra elementului grecesc şi bulgăresc pentru Românii de aici. În special pe Greci, ca rasă îmbetrânită, îi privea ca pe cei mai periculoşi dintre toţi străinii, ca pe adeveratul element de moleşire şi disolvare în neamul românesc. Pe Ovrei îi privea cu ochi foarte rei, dar nu-i ţinea atât de periculoşi, căci ei, zicea dînsul, trăind separaţi, nu vor pute fi în stare se stîngă neamul românesc, şi apoi la o vreme de necaz s'ar fi găsit mijlocul de a-i pune la locul unde li-se cuvine.
În ce privesce vederile lui politice din punct de vedere al partidelor existente din ţeară, dînsul era conservator, dar era conservator mai mult în felul junimiştilor. Avea multă stimă pentru vechii boeri ai ţerii, care după dînsul erau stâlpii edificiului, ear cei din vremurile mai noue un malum necessarium, un rău trebuincios. Marea lui iubire înse era îndreptată asupra ţeranilor; acestia constituind partea cea mai sănătoasă, puterea naţiunii, ar trebui, îşi zicea el, să fie obiectul celei mai serioase solicitudini din partea cârmuitorilor. Faţă cu clasa burgheză avea o mare aversiune, şi fiindcă partida liberală o credea ca expresiunea acestei clase, de aceea condeiul lui conţinea mult venin la adresa fruntaşilor liberali.
Nu se poate tăgădui înse, că în lupta politică, Eminescu a fost de bună credinţă; ceea-ce scria, scria din deplină convingere, şi această convingere îl făcea se refuse ori-ce favoruri; voia se remână aşa cum era, se vorbească cu ori-cine deschis şi cu fruntea sus. Cu o altă ocasiune vom mai da şi alte detailii. "

Nu sunt de acord cu faptul ca Eminescu sustinea boierimea. A se vedea "teoria paturii superpuse" in care ii critica destul de aspru. Pe de alta parte, el era fiu de mic boier. Tatal sau fusese caminar, acest rang boieresc fiind cumparat. Practica rangurilor cumparate era destul de deasa in vremea fanariotilor. Voiai sa fii boier, dadeai banul si se rezolva. De aici si terminatia "escu" a numelui care arata o descendenta boiereasca, numele real fiind Eminovici.

Citat din: oroles din Martie 14, 2015, 07:28:22 AM
......................................................................................
Practica rangurilor cumparate era destul de deasa in vremea fanariotilor. Voiai sa fii boier, dadeai banul si se rezolva.
..................................................................................................

Şi acum este altă metodă de a ocupa o funcţie în structurile de la STAT ?

Poate eu nu ştiu, vă rog să - mi spuneţi.

Si la privat este aceeasi poveste!
Il vezi pe Micula trimitandu-l pe "omnipotentul" de fiu-sau la munca "pe plantatie", iar in functii importante sa plateasca pe cineva competent? Eu nu!
Pune mare sef beizadeaua care nu ar lua Bac-ul nici intr-o mie de ani, daca l-ar da pe bune, iar ăia cu adevarat competenti, de care depinde afacerea, sunt pusi sub papucul ăstuia!

Citat din: pistol28 din Martie 14, 2015, 02:37:16 PM


Şi acum este altă metodă de a ocupa o funcţie în structurile de la STAT ?

Poate eu nu ştiu, vă rog să - mi spuneţi.

A nu se confunda rangul boieresc cu boierii cu functii in aparatul statal (vornic, logofat, vistiernic, spatar, stolnic, paharnic etc.).  Erau chiar boieri mari fara functii in stat. Boierii mici isi cumparau functiile pentru unele privilegii (nu foarte importante). Rar ajungea vreunul dintre ei in Sfatul Domnesc indeplinind una din functiile amintite. Tatal lui Eminescu ajunsese sa aiba grave probleme financiare la un moment dat. Unul dintre bunicii lui Eminescu (de pe tata parca) era razes din satul Soldesti, jud. Botosani. Casa lui mai exista si astazi cu imbunatatirile facute de urmasi. Ranguri boieresti care se gaseau de vanzare erau: caminar, pitar ( mai putin vel pitarul) si mai erau vreo doua pe care nu mi le aduc aminte. Pe langa boierii mari si cei mici mai erau o patura a boierilor mijlocii care aveau functii administrative (in administratia locala) si militare. Pentru a vedea lista rangurilor ar trebui sa consultati arhondaricul. In mod simbolic revolutionarii de la 1848 au ars un arhondaric.

Banu este elementul care face LEGEA

Citat din: oroles din Martie 14, 2015, 07:28:22 AM
Nu sunt de acord cu faptul ca Eminescu sustinea boierimea. A se vedea "teoria paturii superpuse" in care ii critica destul de aspru. Pe de alta parte, el era fiu de mic boier. Tatal sau fusese caminar, acest rang boieresc fiind cumparat. Practica rangurilor cumparate era destul de deasa in vremea fanariotilor. Voiai sa fii boier, dadeai banul si se rezolva. De aici si terminatia "escu" a numelui care arata o descendenta boiereasca, numele real fiind Eminovici.

  Nu stiu daca ai citit atent ce am reprodus din Slavici. Eu il consider o sursa foarte veridica, fiind bun prieten cu Eminescu, iar datele prezentate spune ca le are chiar de la fratele poetului, Mateiu, capitan de dorobanti in Mizil. Deci dupa acesta nu poate fi vorba de un razes intre bunicii sau strabunicii lui. Repet din nou ce a sppus Slavici: Strabunicul dinspre tata era ofiter de cavalerie in armata regelui Suediei, care dupa dezastrul de la Poltava (1709, cred), se refugiaza la Suceava, pe langa boierul Mustata. Se casatoreste cu o moldoveanca si are un baiat, bunicul lui Eminescu. Acesta a avut doi copii, dar doar George, tatal lui Eminescu a trait, celalalt, Stefan, murind de holera, probabil in 1812, cand a fost 'Ciuma lui Caragea'.
  Rangul de caminar acesta l-a luat in 1841, la un an dupa casatoria cu fata lui Vasile Iurasca, care era stolnic. Numele de Eminescu tot Slavici spune ca l-a luat "dupa al treielea an de scoala", adica la 9 ani, la sugestia profesorului lui Aron Pumnu (la care a stat si in gazda) si motivul era ca numele sa aiba o sonoritate romaneasca. Tatal lui si chiar fratele Mateiu si-au pastrat numele de Eminovici. Noi eram invatat ca Iosif Vulcan de la "Vatra", unde Eminescu a publicat cateva poezii de inceput, i-ar fi schimbat numele.
  Despre atitudinea fata de boieri Slavici zice bine: avea respect mare pentru vechii boieri ce se potriveste cu venerarea pe care el o avea fata de stramosi ("Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini,/ Descalecatori de tara, datatori de legi si datini"). De boierii mai noi spune ca sunt un rau necesar. In schimb este vehement si uneori pe nedrept impotriva liberalilor, care cuprindea burghezia nult mai pestrita, cu mai multe elemente alogene fata de care si Slavici arata ca Eminescu era ostil.

  Despre rusi in viziunea lui Eminescu, dau niste fragmente dintr-un articol din "Tribuna" scris de Vasile Rusu (VR):
  "  ...
Dând dreptate Poetului că ,,fără cultul trecutului nu există iubire de ţară" – pentru a vedea cât de puţin învaţă popoarele din istoria trăită – dând greşelilor istorice grave posibilitatea să se repete – oferim cititorilor Trinunei opi­niile sale, din păcate  vala­bile şi azi pentru neamul românesc, îndeosebi.
***
La baza documentării sale istorice stă colecţia de docu­mente adunate cu pasiune şi dragoste de neam, din arhi­vele străine, de patriotul bucovinean, Hurmuzaki, la tra­ducerea cărora, din ger­mană, au trudit atât Eminescu, cât şi întemeietorul – Ioan Slavici – ca preşedinte al Co­misiei Academiei Române.
Nicolae Iorga întăreşte adevărul că Poetul ziarist e stăpân pe o cultură istorică temeinică: ,,Nu a fost om să cunoască mai bine viaţa românească, din toate punctele de vedere şi scrisul său din toate timpurile." E convins că Eminescu ,,Stăpânea cu desăvârşire (s.n.) cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia sa n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei." De altfel, Poetul nota într-un caiet: ,,Adevărul este stăpânul nostru – nu noi stăpânim adevărul."
Să dăm cuvântul poetului stăpân pe istoria naţională şi universală cu gândul la ce se petrece în Europa de ră­sărit...

,,Luând – fără nici un drept, fără nici o justificare legitimă, cu ajutorul celor mai urâte mijloace – partea dinspre răsărit a Moldovei în stăpâ­nirea sa, Rusia a făcut ca graniţa dintre Moldova şi aşa numita Basarabie să fie ştearsă cu desăvârşire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri (influenţa, V.R.) asupra Moldovei şi asupra întregului popor românesc."
,,Ca popor ortodox (...) ro­mânii au gravitat în tot cursul veacului XVIII spre Rusia pravoslavnică şi, în principiu, au admis supre­maţia duhov­nicească a Ţarului; bărbaţii politici din Rusia nu se mai îndoiau că, după ce Moldova devenise un fel de provincie ruseas­că, iar poporul român căzuse sub înrâurirea directă a celui rusesc, Românii vor intra (...) în curentul ce năvă­leşte dinspre miazănoapte asupra lor."
,,Tocmai puşi faţă cu viaţa rusească, Românii au în­ceput a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individuali­tăţii lor naţionale; tocmai în contact cu ruşii, românii erau mai mândri de românitatea lor. E nobil răsadul din care s-a prăsit acest popor românesc (...) cei nouă mili­oane de Români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase co­mori (morale şi culturale V.R.) decât nouăzeci (de) mili­oane de ruşi; înrâurirea Rusiei ne este strică­cioasă."
***
,,De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superio­ritatea individualităţii noas­tre (...) şi să ne urască tot mai mult."
,,Fără îndoială, această ură a fost întemeiată (...) când între Moldova şi aşa numita Basarabie – comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru ei, de aceea au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea dintre Românii de peste Prut şi restul poporului român."
,,De atunci şi până azi, măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără oprire. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit în ziua de Paşti a cânta ,,Cristos a înviat!" în româneşte. Nimic în limba română – nu se poate scrie! Nimic din ce e scris în limba română – nu poate trece graniţa fără a da prilej de presupuneri şi persecuţii; ba oamenii înstăriţi se feresc să vorbească româneşte în casă; într-un cuvânt, orice manifestare de viaţă românească e interzisă, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate acestea, mai e şi sistemul de colonizare silnică. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila şi duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să-şi piardă energia caracterului naţional – să fie mai primitoare măsurilor de rusificare." (Secuii şi ungurii din România au prilejul să cugete!)
,,Popoarele latine îi întâmpină pe Români, cu mai multă ori mai puţină căldură, dar, în urmă (după detronarea lui Cuza), aleg în capul Ţării ,,pe un membru al celei mai ilustre familii din Europa" (Carol I – V.R.)". Iar azi l-au ales pe fostul nostru primar – Iohannis.
***
,,Aruncaţi din întâmplare la răspântia dintre cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite: lumea modernă, cea musul­mană şi cea muscălească (de la Moscova, V.R.) Românii, chiar în virtutea ori­ginei lor, sunt meniţi să reprezinte interesele ideilor moderne şi să fie un strat de cultură deosebită – în care cele trei lumi se întâl­nesc şi se împacă (...) Acum când muscalii par să pună în primejdie paşnica dez­voltare a vieţii moderne, lup­ta trebuie să se urmeze contra lor şi câtă vreme pi­ciorul român mai stă ţeapăn pe faţa pământului, unirea slavilor de la miazănoapte cu cei de la miazăzi, atât de mult dorită – nu se poate face. Oricât de mic, Statul român e puternic, fiindcă de dânsul depinde starea de lucruri stabilită prin munca veacurilor în Europa, (pentru că) în trânsul se întâlnesc interesele marilor popoare de la apus."

'Cei care nu pot învăţa din istorie sunt condamnaţi să o repete."

  Ioan Scurtu a publicat numeroase studii despre Eminescu el fiind membru activ al "Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor". Articolul  "Din copilăria lui Eminescu" apărut în anul XX, nr. 46 (1903), în data de 9/22 martie, în rubrica «Tribuna Literară» punctează relaţia poetului cu satul, autorul oferind posibilitatea asocierii localizării naşterii poetului cu oricare localitate rurală românescă:
«  Un tablou admirabil din vieaţa românească dela ţeară, căruia nu i-se va găsi uşor părechea, ne farmecă în "Călin":
"Atunci intră în colibă, şi pe capăt unei laiţi
Lumina cu mucul negru într'un hîrb cu roş opaiţ,
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă;
Un păpuc e sub o grindă, eară altul după uşă;
Hîrîită, noduroasă stă în corb rîşniţa veche;
În cotlon torcea motanul pieptănându-şi o ureche;
Sub icoana afumată unui sfânt cu comânac
Arde'n candel'o lumină cât un sîmbure de mac;
Pe-a icoanei policioară busuioc şi mint'uscată
Umplu casa'ntunecoasă de-o mireazmă pipărată;
Pe cuptorul uns cu humă şi pe roşcovii păreţi
Zugrăvit-a c'un cărbune copilaşul cel isteţ
Purceluş cu coada sfredel şi cu beţe'n loc de labă,
Cum mai bine i-se şade unui purceluş de treabă;
O beşică-n loc de sticlă e întinsă'n ferăstruie,
Printre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbue"
Asemenea imagini adeverate din vieaţa noastră dela ţeară, prinse minunat în mreaja de aur a formei artistice, nu puteau fi lesne zugrăvite, dacă Eminescu nu şi-ar fi primit întâia educaţie în mijlocul acestei vieţi şi dacă el încă din fragedă vîrstă n'ar fi înveţat să observe firea şi oamenii prin intuiţia nemijlocită a naturei şi-a poporului de la sat – Ioan Scurtu».
În Tribuna nr 190 din 20 august (1 septembrie) 1889 descoperim articolul «Amintire despre Eminescu.» al scriitorului Alexandru Vlahuţă, cel care ne-a lăsat moştenire «România pitorească» despre care cineva spunea  că este "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară":   «Sunt zece ani de când am fost pentru ânteia-oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podul Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într'o odae largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărţi multe tixite pe noue poliţe lungi (...), o maşină de cafea pe sobă, un lighian de păment într'un colţ, şi un cufer vechiu, pe păreţi nici o cadră. Poetul era singur, într'un surtuc lung preste cămaşa de noapte. Prietenul care m-a condus îl cunoscea din copilărie, îşi ziceau tu. (...) Sfiicios me uitam la Eminescu şi mi-se părea un zeu tiner, frumos şi blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se desvelia o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică, şi-n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, musical, umbrit într'o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieaţă şi de emoţiune, care une-ori te înfiora ca nisce acorduri curioase, neaşteptate.
Din ziua aceea am căutat se me împrietenesc cu el. Mâncam adesea la acelaşi birt, şi multe seri ni-le petreceam împreună, "vorbind reu de lume" şi fumându-ne dejunul şi prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul "Timpul". Muncitor şi conscienţios preste mesură, de multe-ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Şi a doua zi palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c'un teanc de manuscrise întra în tipografie unde rînduia materia, redacta informaţiuni, făcea corecturi, şi numai seara, când gazeta începea să se venture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte, că e trudit şi n'a mâncat nimic în ziua aceea.
Îmi pun mânile la ochi şi trec repede preste acest şir de ani, în care Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi mai nobilă parte din vieaţa şi inteligenţa lui pentru ... o miserabilă bucăţică de pâne. Când veniau căldurile nesuferite ale verii, patronii dela "Timpul" plecau toţi pe la băi. Eminescu stătea neclintit în Bucuresci, mistuindu-se şi luptând până la jertfă pentru onoarea şi triumful altora, soldat credicios şi nefericit.»

  Tribuna lui Slavici a pus bazele "Cultului lui Emi­nescu" înaintea dispariţiei poetului. Ştirile despre sănă­tatea poetului erau consem­nate în "Cronica" cotidianului. În Tribuna nr 122, din 31 mai (12 iunie) 1889 se inserează o scurtă ştire ce amintea de starea de sănătate a poetului: "Sănătatea poetului Eminescu merge din ce în ce mai reu. E în aşa o stare, că nu mai scie ce face şi eară scrie, spunând că sunt tra­duceri din Cicero. Drul Sutzu, în căutarea căruie este, nu dă nici o speranţă de scăpare; din contră spune că e fatal, ca boala să se agraveze mereu".
În "Foiţa Tribunei" apare în nr. 123 (din 1/13 iunie 1889) un amplu articol, cu ştiri din pre­sa bucureşteană, intitulat "Sănătatea lui Eminescu": « Ziarele de preste munţi ne aduc sciri tot mai triste despre sănătatea poetului Emi­nes­cu. Acest talent uriaş îşi sfir­şesce vieaţa într'un mod atât de vrednic de compătimit. (...) Eminescu, cea mai mare glo­rie literară a neamului nos­tru, sfîrşesce vieaţa-'i de mise­rii în casa de nebuni. Acela care a îndrumat poesia româ­neas­că pe cărări necu­nos­cute pă­nă atunci; acela care a legat forma cea mai artistică cu fon­dul cel mai adunc; acela care în adever a făcut o şcoală ce nici-când nu va peri, şi care dom­nesce astăzi ori-unde e talentul, - se stînge par'că nici nu ar fi fost, uitat de toţi, de neamuri şi de prieteni,
de întreaga tinerime, care printr'­însul s'a născut moralicesce. (...)
Cum m'a văzut, m'a recu­noscut, mi-a zis pe nume şi m'a îmbrăţişat. Nenorocitul poet are, par'că clipe de luci­ditate, care înse imediat dis­par, lăsând loc unei inco­he­renţe spăimentătoare. (...) Şi scrie, scrie mereu, fără intre­rum­pere, pe ori-ce petec de hârtie. Pomenesce mereu de limba arabă, de limbile slave, de limba sanscrită, toate înse fără nici un şir. (...) Şi earăşi cade pe gânduri, mai mult rupe ţigările decât le fumează (...). Boala lui e incu­rabilă. Astăzi nu mai e nici o nădejde de vindecat.
"Ce curios lucru!" îmi spu­nea domnul Dr. Sutzu, care-l în­grijesce, "toţi poeţii cei mari ai ţerii sunt loviţi de boala aceasta. Eliade, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, toţi au fost victimele ei... Dar e positiv, că bietul Eminescu e victima unei prea mari frămentări intelec­tuale. Astăzi, când e nebun, şi tot se vede într'însul cât a cetit. "Dacă nu va muri de vre-o boa­­lă accidentală, de o pneu­mo­nie sau cine scie de ce alta, apoi are să se sfîrşească prin­tr'un ramolisment total. (...)"
Aceea ce înse este întris­tător, e că nimenea nu se gân­desce la dînsul. Camera i-a votat o pensiune de 250 fr. pe lună, dar acea pensiune n'a ridicat-o nimenea până acum, căci nimenea nu s'a dus la tri­bunal să ceară autorisa­ţiunea.
De aproape patru luni, ne­norocitul se găsesce în casa de sănătate a dlui Dr. Sutzu. Se scie, că acest institut este privat. Redacţiunea "Româ­niei Libere" a făgăduit, că va ave grija cheltuielilor, dar până azi dl Dr. Sutzu n'a primit nici un ban. Toate cheltuelile lui le poartă dl. Dr. Sutzu, care nu scim pănă unde va mai pute împinge această genero­zitate, pentru care toţi oamenii cu simţire trebue se-i mulţu­mească.
Un alt ziar din Bucuresci, "Universul" scrie: Un confrate a făcut o visită la spitalul doctorului Sutzu, ca să se informeze de starea marelui şi nenorocitului poet Emines­cu. Eată ce ne relatează el: "La spital suntem întroduşi în cabinetul doctorului Sutzu, şi după zece minute sosesce Eminescu însoţit de supra­veghietorul seu. Eminescu ni-s'a părut excesiv de slab; obrajii îi sunt afundaţi şi pare mai slab, pentru – că i s-a ras barba la spital; ochii îi sunt rătăciţi. (...) Marea sa preocu­paţie preste zi este să adune tot ce găsesce, funduri de cutii de chibrituri, bucăţele de lemn, etc. toate aceste lucruri mici sunt pentru dînsul bani, galbini; după-ce-şi umple cu dînsele buzunarele, cere se vadă pe doctor, le numeră bucată de bucată şi i le dă ca resplată pentru bunele sale îngrijiri. După ce ne mai spu­se, că cetesce toate ziarele din Bucuresci, Eminescu se retrase în curte. Atunci între­barăm pe doctor, ce gân­desce de boala lui. Doctorul Sutzu ne zise, că sgomotele alarmante, care au circulat asupra sănetăţii lui Emines­cu, trebuesc atribuite unor friguri intermitente, de care nenorocitul poet a fost lovit septemâna trecută. "Boala" adause doctorul, "e dealtfel foarte gravă şi chiar incu­rabilă ; e ramolirea completă a creerului; va veni un mo­ment, când Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai pute vorbi şi va cade într'o prestraţie completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se va mai plimba. Dacă boala îşi va urma mersul regulat, va mai pute trăi vre-o trei ani; numai un cas acci­den­tal ar pute aduce o con­gestie cerebrală şi se-l trăs­nească pe loc. (...) Aflăm, că biblioteca lui Eminescu se află la dl Titu Maiorescu. Această bibliotecă conţine patru mii de volume, precum şi o mulţime mare de manu­scrise de ale poetului. În manus­crisele aflate la dl Maiorescu, sunt scrieri de multă valoare, între care o gramatică a limbilor slave, scrise de poet precând era sănetos.»
În numărul din 20 iunie (2 iulie) 1889 cotidianul Tribuna (nr. 139) anunţă sub titlul "Mihai Eminescu." decesul aces­tuia: «Sâmbătă dimi­nea­ţa în 29  l.c. (n.r. luna curentă) genialul şi nefericitul nostru poet Mihail Eminescu a murit în casa de alienaţi a doctorului Sutzu. Cea mai glorioasă în­trupare a geniului românesc şi-a şfîrşit vieaţa de miserii în modul cel mai trist. Cu el s'a stîns cea mai măreaţă figură a literaturii românesci. Eată amenuntele ce le cetim des­pre moartea lui în ziarele de preste munţi : "Românul" scrie: (...) Ieri-dimineaţă el ceru se i-se dee un păhar cu lapte şi ceru se i-se trimită doctorul Sutzu, căci vrea se vor­bească cu el. Era în mo­mente de luciditate; doctorul întrebându-'l cum se simte, Eminescu res­punse, că are dureri în tot corpul, care îi cau­sează mult reu. Din nenorocire ... aceste momente lucide n'au ţinut mult, căci după o jumetate de oară, bietul Eminescu începu din nou se ... aiureze. Doctorul Sutzu căuta se-l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o oară, când doctorul Sutzu întra din nou la el, de astădată îl găsi întins ... fără nici o sufla­re. Eminescu murise.»

 ^:)^ ^:)^ ^:)^ ^:)^ ^:)^ :thanks: :thanks: :thanks: Stefan1

Se implinesc in zilele astea 166 de ani de la nasterea lui Eminescu.
Doua articole despre studentia lui la Viena:
http://www.luceafarul.net/pe-urmele-lui-mihai-eminescu-xix-eminescu-student-la-viena-ii
http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/eminescu-student-la-viena-1869-1872-113242.html

  Lucruri mai putin cunoscute despre Eminescu
                   de Ana Maria Matusoiu
  "* Site-ul www.9am.ro notează că, în copilăria sa, Mihai Eminescu avea un stil ciudat de a-şi speria tatăl. Mihai Eminovici (pe atunci) prindea şerpi şi îi ducea în apropierea casei părinteşti, iar după ce lăsa reptilele acolo, îşi chema tatăl, căruia îi spunea că a prins o pasăre. Apoi, Eminescu stătea deoparte şi se amuza teribil de întâlnirea tatălui cu reptilele.
* Când a scris poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ", Eminescu era îndrăgostit de Cleopatra Leca Poenaru, fiica lui Constantin Lecca şi verişoara lui Caragiale, o tânără care avea casa pe o stradă încadrată de plopi. Eminescu a numărat copacii şi i-a dat un număr fără soţ.
* În 1877, pe vremea când lucra la ,,Curierul de Iaşi", Mihai Eminescu răspundea scrisorii lui Ioan Slavici, care îi propusese să meargă de la Iaşi la Bucureşti, pentru a lucra la ziarul ,,Timpul", principalul organ de presă al Partidului Conservator. În răspunsul oferit luI Slavici, Eminescu se vaită de situaţia financiară. ,,N-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma. 100 de franci am pe lună. Din ce dracu' să plec? Am şi bagaje. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvântului? În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil! A munci şi a avea – just. Prin urmare, deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aeolos (n.r.  zeul vânturilor în mitologia greacă). Aşadar, dă bani de drum şi vin!", îi scria Eminescu lui Slavici.
* Mihai Eminescu nu a renunţat să scrie poezii nici în cele mai grele timpuri. După moartea sa au fost găsite în buzunarul de la haină poeziile ,,Viaţa" şi ,,Stele în cer", pe care le-a scris în ultimele clipe de viaţă.
* Cea mai cunoscută imagine a lui Mihai Eminescu este aceea dintr-o fotografie realizată pe când acesta avea 19 ani, informează webcultura.ro. Fotografia a fost realizată în 1869, în Piaţa Sf. Wenceslas din Praga, de către fotograful Jan Tomas. De altfel, există doar patru fotografii despre care se ştie cu siguranţă că îl reprezintă pe Mihai Eminescu.
* Există un asteroid cu un diametru de 6 kilometri, care se numeşte Eminescu. Asteroidul 9495 Eminescu a fost descoperit în anul 1971 la Observatorul Palomar, California. La început, asteroidul s-a numit doar 9495. În 2000, declarat ,,anul Eminescu", preşedintele Comitetului Naţional de Astronomie, Magda Stavinski, a spus că Uniunea Astronomică Internaţională i-a atribuit asteroidului
numele lui Mihai Eminescu.
* Lui Mihai Eminescu nu i-a plăcut niciodată matematica.
,,N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului", scrie în ,,Viaţa lui Mihai Eminescu", de George Călinescu.
* Theodor V. Ştefanelli mărturisea în ,,Amintiri despre Eminescu", că poetului îi plăcea să joace fotbal. ,,Locuiam în strada Cuciur Mare (din Cernăuţi) şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa-numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca mingea cu noi".

  Fragmente dintr-o scrisoare a lui Nicolae Densuseanu despre o intalnire cu Eminescu la Sibiu, cand Eminescu avea cca 17 ani.

  http://adevarul.ro/locale/pitesti/cum-caracteriza-densusianu-eminescu-curgeau-zdrentele-el-abia-mai-vedea-gat-mic-rest-camasa-neagra-pieptul-era-gol-1_5aed590edf52022f759980f4/index.html

sau aici:

https://www.youtube.com/watch?v=H0HigtlWOBU

 
https://adevarul.ro/locale/botosani/cu-l-a-inselat-veronica-micle-eminescuc-orgiile-ofiteri-poeti-desfraul-noapte-conu-caragiale-l-au-sfasiat-eminul-iubit-1_54f308f9448e03c0fd1b35ae/index.html